subiecte audit expert contabil 2010 partea 1

Sa invatam impreuna pentru examenul de acces la profesia de expert contabil si de contabil autorizat.
"Sansa favorizeaza omul pregatit. Louis Pasteur"

Moderators: ragazza_esuberante, crstmol

Post Reply
stefanidis
Coffe-drinker
Posts: 11
Joined: Sat May 29, 2010 7:54 pm

subiecte audit expert contabil 2010 partea 1

Post by stefanidis » Sat Jun 12, 2010 9:03 am

1. Dati definitia auditului in general si identificati elementele fundamentale ale acesteia.
Noţiunea de audit în general semnifică revizia conturilor realizată de experţi independenţi în vederea exprimării unei opinii asupra regularităţii şi sincerităţii acestora. Prin audit, în general, se înţelege examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii responsabile şi independente prin raportarea la un criteriu (standard, normă) de calitate. Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătăţirea utilizării informaţiei.
Elementele principale care definesc auditul:
 examinarea unei informaţii trebuie să fie exclusiv o examinare profesională;
 obiectul examinarii il poate constitui orice informative (din orice domeniu);
 scopul examinăriiunei informaţii este acela de a exprima o opinie asupra acesteia;
 calitatea opiniei exprimate: trebuie să fie motivata si responsabilă, ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabilităţi pentru activitatea sa şi trebuie să fie o persoană independentă;
 examinarea trebuie să se facă nu oricum, ci după anumite reguli dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau normă legală sau profesională care constituie criteriu de calitate.

2. Ce este auditul financiar?
Denumirea simplă de “audit financiar” poate fi folosită pentru a desemna numeroase alte misiuni ca, de exemplu:
 auditul financiar al procedurilor informatizate de ţinere a contabilităţii;
 auditul financiar al operaţiunilor de schimb pentru a verifica prezentarea regulamentară a acestora în situaţiile financiare;
 auditul financiar al contabilizării cheltuielilor sociale pentru a verifica respectarea legislaţiei sociale;
auditul financiar asupra situaţiei fiscale;
 auditul financiar asupra conturilor de clienţi pentru a verifica dacă evaluarea creanţelor îndoielnice s-a făcut de o manieră prudentă etc.
Altfel spus, orice analiză, orice control, orice verificare şi orice studiu asupra unei secţiuni sau a unei părţi din contabilitate sau din situaţiile financiare ale unei entităţi poate fi calificată ca “audit financiar”.

Aceasta inseamna ca auditul financiar poate fi considerat ca fiind un audit in general, cu deosebirea ca pecialistul competent si independent trebuie sa fie profesionist contabil, iar obiectul informatiei il constituie orice informative financiar-contabila.
O misiune de audit financiar poate fi prealabilă unei misiuni de audit operaţional sau unei misiuni de audit de gestiune.
Din cele prezentate rezultă că sintagma “audit financiar” este mult mai cuprinzătoare decât cea de “audit statutar”. Reglementarea europeană (Directiva a VIII-a) şi reglementările naţionale se referă numai la auditul statutar, adică auditul asupra situaţiilor financiare ale entităţii.

3. Dati definitia auditului statutar si identificati elementele fundamentale ale acesteia.
Prin audit statutar se înţelege examinarea efectuată de un profesionist contabil competent şi independent asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi în vederea exprimării unei opinii motivate asupra imaginii fidele, clare şi complete a poziţiei şi situaţiei financiare precum şi a rezultatelor (performanţelor) obţinute de acesta.
Auditul statutar este auditul financiar efectuat de auditori statutari care examinează în totalitatea lor situaţiile financiare, potrivit normelor de audit, inclusiv activităţi şi operaţii specifice intreprinderii auditate, în virtutea unor dispoziţii legale (legea contabilităţii, legea societăţilor comerciale, legea pieţelor de capital etc.).
Elementele de bază ale conceptului de audit statutar sunt:
 profesionistul competent şi independent care trebuie sa fie profesionist contabil, ce poate fi o persoana fizica sau juridica;
 examinarea este exclusiv profesionala;
 obiectul examinării efectuată de profesionistul contabil îl constituie situaţiile financiare ale entităţii, în totalitatea lor: bilanţ, cont de profit şi pierdere şi celelalte componente ale situaţiilor financiare,, în funcţie de referenţialul contabil aplicabil;
 scopul examinării: exprimarea unei opinii motivate, responsabile si independente;
 obiectul opiniei: imaginea fidelă, clară şi completă a poziţiei financiare (patrimoniului), a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de entitatea auditată;
 criteriul de calitate în funcţie de care se face examinarea şi se exprimă opinia îl constituie standardele (normele) nationale sau internationale.

4. Abordari privind metodologia auditului statutar

5. Faze si etape in executarea unei misiuni de audit, de baza.
Toate activităţile şi lucrările ocazionate de realizarea unei misiuni de audit de bază asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi pot fi grupate în trei faze şi zece etape care, în succesiunea lor logică şi practică, aşa cum se pot identifica în Standardele Internaţionale de Audit, se prezintă astfel:

Faze Etape
Faza iniţială - acceptarea mandatului şi contractarea lucrărilor de audit
- orientarea şi planificarea auditului
Faza executării lucrărilor - aprecierea controlului intern
- controlul conturilor
- examenul situaţiilor financiare
Faza finală - evenimente posterioare închiderii exerciţiului
- utilizarea lucrărilor altor profesionişti
- alte lucrări necesare închiderii
- raportul de audit
- documentarea lucrărilor de audit


6. Acceptarea mandatului si contractarea lucrarilor de audit.
Înainte de a contracta o lucrare de audit a situaţiilor financiare ale unei entităţi, auditorul trebuie să aprecieze posibilitatea de a îndeplini această misiune; trebuie să ţină seama de unele reguli profesionale şi de deontologie.
Acţiunile intreprinse în această etapă permit auditorului să colecteze informaţiile necesare fundamentării deciziei de acceptare a misiunii, şi acestea se referă la:
 cunoaşterea globală a intreprinderii – auditorul cauta sa obtina elemente care sa ii permita aprecierea celor mai importante riscuri existente;
 examenul de independenţă şi de absenţă a incompatibilităţilor – auditorul verifica lista clientilor sais au ai societatii de expertiza in care lucreaza, pentru a se asigura ca nu exista o activitate déjà remunerate de intreprinderea repectiva; auditorul mai verifica situatia sa si a membrilor familiei in legatura cu eventualele interese din partea intreprinderi respective;
 examenul competenţei –auditorul trebuie sa se asigure ca propriile competente, ale personalului sau salariat sau ale colaboratorilor folositi sunt suficiente pentru exercitarea misiunii;
 contactul cu fostul auditor sau censor – autitorul trebuie sa se informeze in legaturile cu motivele demisiei sau refuzului de reinoire a mandatului fostului auditor sau censor, si mai ales, daca nu cumva au fost dezacorduri in ceea ce priveste: respectarea normelor legale, aplicarea masurilor hotarate, stabilirea onorariilor etc.;
 decizia de acceptare a mandatului – dupa analiza factorilor de risc auditorul poate lua urmatoarele decizii
 accepta un mandate fara riscuri aparente;
 accepta mandatul, insa va necesita o supraveghere si masuri particulare;
 refuza mandatul.
 fişa de acceptare a mandatului – o astfel de fisa poate servi ca act justifciativ al deciziei de acceptare. Fisa de acceptare contine informatii despre:
 intreprindere;
 natura misiunii;
 onrarii;
 decizia si procedura de acceptare;
 repartizarea dosarului;
 alte procedure.
Normele legale româneşti prevăd obligaţia ca activitatea profesioniştilor contabili să se desfăşoare pe bază de contracte de prestări servicii fără a se face vreo distincţie între misiunile de audit legal – care presupun desemnarea acestor profesionişti de către adunarea generală a intreprinderii auditate şi misiunile de audit contractual.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 210 prevede că auditorul şi clientul trebuie să convină termenii şi condiţiile de realizare a misiunii de audit care vor fi consemnaţi intr-o “Scrisoare de misiune de audit” (“Lettre de mission d’audit” sau “Angajament letter”) sau în orice alt tip de contract adecvat.
Auditorul poate să decidă să nu trimită o nouă “scrisoare de misiune” pentru fiecarer din exerciţiile viitoare. La primirea solicitării din partea intreprinderii-client, auditorul trebuie să aprecieze dacă unii termeni din “scrisoarea de misiune” ar trebui modificaţi, ţinând seama de evoluţia semnificativă a naturii sau importanţei activităţilor clientului său.

7. Orientarea si planificarea auditului.
În această etapă profesionistul contabil obţine informaţii cu privire la particularităţile intreprinderii, zonele sale de risc, domeniile şi sistemele semnificative, informaţii care să-I permită orientarea şi planificarea controalelor astfel încât să fie prevenite lucrări inutile sau care nu vor servi realizării obiectivelor misiunii de audit.
Principalele lucrări din această etapă sunt:
 Culegerea de informaţii generale asupra intreprinderii – discutii cu conducatorii si personalul intreprinderii, examinarea unor documente interne si externe, vizitarea localurilor intreprinderii si examenul anlitic, sunt aspect ce vizeaza natura activitatii desfasurate , particularitatile sectorului din care face parte, politicile comerciale, financiare si sociale etc;
 Identificarea domeniilor şi sistemelor semnificative – se are in vedere identificarea zonelor de riscsi stabilirea elementelor sau sectiunilor asupra carora trebuie concentrate actiunea de audit;
 Redactarea Planului de misiune (planului de audit) – dupa cunosterea particularitatilor intreprinderii, profesionistul contabil are posibilitatea sa isi orienteze misiunea in functie de domeniile si sistemele semnificative.
 Elaborarea programului de muncă – obligatia auditorului de a elabora si documenta un program de munca in care sunt definite natura, calendarul si intinderea procedurilor de audit.

8. Planul de misiune: continut si rol.
Planul de misiune este programul general de muncă în care sunt sintetizate toate informaţiile obţinute pe baza cărora să poată fi orientată şi planificată misiunea de audit. Este documentul care serveşte ca instrument de bază pentru toţi intervenanţii de-a lungul întregii misiuni de audit.
Redactarea planului de misiune şi pe această bază a programului de muncă presupune:
 alegerea membrilor echipei în funcţie de experienţa şi cunoştinţele lor în sectorul de activitate al intreprinderii;
 repartizarea lucrărilor pe oameni, în timp şi în spaţiu (subunităţi, filiale în ţară şi în străinătate etc.);
utilizarea lucrărilor realizate de auditorul intern al intreprinderii de alţi auditori externi sau experţi;
 coordonarea cu auditorii de la societăţile-surori şi de la societatea-mamă;
 solicitarea de specialişti pentru studierea sistemelor şi datelor informatizate în orice alte domenii (juridic, fiscal, tehnic etc.);
 calendarul şedinţelor AGA şi CA;
 termenul de depunere a raportului.
Planul de misiune este deci un instrument de lucru care permite luarea de decizii cu privire la: lucrările de efectuat, mijloacele necesare, datele intervenţiilor în teren, rapoarte şi relaţii de stabilit, bugetul de timp şi costurile angajate.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 300 intitulat “Planificarea lucrărilor de audit” prevede obligaţia planificării activităţii de audit ca o măsură de asigurare că această activitate se realizează de o manieră eficientă.
IAS nu prevede un anumit model al planului de misiune (planului de audit), forma şi fondul acestuia variind în funcţie de talia intreprinderii, complexitatea auditului, metodologia şi tehnologia specificată utilizată de auditor; din planul de misiune nu pot lipsi informaţii care se referă la: cunoaşterea activităţilor intreprinderii, înţelegerea sistemului contabil şi de control intern, riscul şi pragul de semnificaţie, natura calendarului şi întinderea procedurilor de audit şi coordonarea, conducerea, supravegherea şi revizuirea lucrărilor.

PLANUL DE MISIUNE
- conţinut tip -

- Prezentarea intreprinderii:
- Denumirea
- Sediul social
- Capital social şi acţionari
- Înregistrare
- Scurt istoric
- Consideraţii succinte privind obiectivul de activitate, piaţa, concurenţa

- Informaţii contabile:
- Bugete şi conturi previzionale
- Particularităţile sistemului contabil
- Principiile contabile; permanenţe;comparabilităţi plurianuale

- Definirea misiunii:
- Natura misiunii: conturi anuale; conturi consolidate; previziuni etc.
- Alţi auditori, experţi sau cenzori cu misiuni în intreprindere

- Sisteme şi domenii semnificative:
- Prag de semnificaţie
- Funcţii şi conturi semnificative
- Zone de risc identificate
- Controale semnificative pe care ne putem sprijini

- Orientarea programului de lucru:
- Aprecierea controlului intern
- Lucrări deosebite
- Confirmări de obţinut (interne şi externe)
- Inventare fizice
- Asistenţă de specialitate necesară (informatică, fiscalitate etc.)
- Documente de obţinut

- Echipa şi bugetul;

- Planificarea:
- Repartizarea lucrărilor
- Datele intervenţiilor pe etape
- Lista rapoartelor, scrisorilor de confirmare şi alte documente ce urmează a fi emise (cu datele limită).


9. Evaluarea controlului intern: continut si etape
Când estimează că poate să se sprijine pe fiabilitatea controlului intern pentru a limita intinderea sondajelor sale şi a controalelor proprii asupra conturilor, auditorul va verifica funcţionarea acestui control intern. Auditorul efectuează un studiu şi o evaluare a sistemelor considerate semnificative în scopul identificării controalelor interne pe care doreşte să se sprijine, pe de o parte, precum şi riscurile de eroare în tratarea datelor şi informaţiilor pe de altă parte. Toate acţiunile intreprinse de auditor în această etapă sunt concentrate asupra a trei întrebări care furnizează baza de apreciere a sistemului de control intern:
 care sunt procedurile efective, în funcţiune, care au ca obiectiv realizarea unui control intern eficient?
 aceste proceduri sunt aplicate?
 în ce masură aceste proceduri satisfac realizarea unui bun control intern şi deci pot conduce la elaborarea de documente financiar-contabile corecte?
Auditorul nu trebuie să verifice ansamblul controlului intern, ci numai acele elemente ale acestuia pe care vor sa se sprijine, alcătuind în acest sens un program de verificare a controlului intern.
Obiectivul urmărit prin aprecierea controlului intern este de a determina în ce măsură auditorul se poate sprijini pe acest control pentru a-şi putea defini natura, întinderea şi calendarul lucrărilor şi intervenţiilor sale.
Etapele aprecierii controlului intern:
 înţelegerea şi descrierea sistemelor semnificative;
 confirmarea înţelegerii sistemului; testele de conformitate;
 evaluarea riscurilor de eroare;
 verificarea funcţionării controlului intern;
 evaluarea preliminară; teste de permanenţă;
 evaluarea finală şi incidenţa asupra misiunii.

10. Care sunt principalele obiective ale controlului intern al unei entitati?
Obiectivele controlului intern sunt
- protejarea activelor intreprinderii :
o definirea responsabilitatilor
o separarea sarcinilor si functiilor
o descrierea functiilor
o procedura acordarii imputernicirilor
- asigurarea fidelitatii si exactitatii informatiei contabile
o modalitatea de intocmire si circulatie a documentelor justificative
o organizarea si tinerea corecta si la zi a contabilitatii
o organizarea si efectuarea inventarierii patrimoniului si a valorificarii acestuia
o respectarea regulilor de intocmire a bilanturilor contabile
o controalele de baza ale activitatii contabile
- asigurarea respectarii dispozitiilor intreprinderii
- promovarea eficacitatii exploatarii

11. Care sunt elementele de baza ale controlului intern al unei entitati ?
Elementele de baza ale sistemului de control intern sunt :
- Existenta unui plan de organizare,cuprinzand :
 definirea cat mai precisa a sarcinilor ( fiecare trebuie sa stie ce trebuie sa faca)
 definirea limitelor de competenta si a raspunderilor, ceea ce presupune stabilirea unei ierarhii a carei autoritate e indiscutabila ;
 circulatia informatiilor : circuitele documentelor trebuie sa fie suficient de precise si elaborate pentru a exclude neglijenta si fantezia.
b) Competenta si integritatea personalului sunt esentiale, mai ales la nivelul directiunii ; deciziile pe care le iau responsabilii compartimentelor, bune sau rele, se repercuteaza asupra compartimentelor pe care le duc
c) Existenta unei documentatii satisfacatoare se refera la :
 producerea informatiilor : este recomandata existenta unor instructiuni scrise, sub forma, de exemplu, a unui manual de proceduri ;
 arhivarea informatiilor : « memoria » unei intreprinderi este un element esential al controlului intern care,de altfel, conditioneaza toate controalele ulterioare.

12. Explicaţi importanţa separării sarcinilor în organizarea controlului intern al unei entităţi.
Separarea sarcinilor este necesar a fi facută astfel încât să permită controlul reciproc al execuţiei lor. Este de dorit să se evite ca una şi aceeaşi persoană să poată comite o eroare sau o inexactitate – iregularitate - având posibilitatea de a o ascunde sau fără ca altă persoană să aibă posibilitatea de a o ascunde sau fără ca altă persoană să aibă posibilitatea de a o descoperi.
Separarea si delegarea atributiilor nu diminueaza sau anuleaza responsabilitatea celor care gestioneaza patrimonial intreprinderii. In acest sens, delegarea atributiilor este necesar sa se faca:
- pentru un numar redus de personae, pentru a nu se dilua raspunderea;
- asigurand specializarea acestor personae imputernicite;
- asigurand independent persoanelor imputernicite fata de obiectul si subiectul controlului;
- asigurand autoritatea celor ce exercita controlul, respective dreptul de a impune luarea anumitor masuri.

13. Definiţi auditul intern şi controlul intern şi relaţia dintre acestea.
Auditul intern reprezintă acea componentă a auditului financiar care constă în examinarea profesională efecutată de un profesionist contabil competent şi independent în vederea exprimării unei opinii motivate în legatură cu validitatea şi corecta aplicare a procedurilor interne stabilite de conducerea intreprinderii (entităţii).
Auditul intern reprezintă un compartiment de control din cadrul entităţii care efectuează verificări pentru aceasta; face parte din controlul intern al entităţii şi are ca obiective de bază verificarea eficacităţii sistemelor contabile şi de control intern.
Auditul intern la o entitate se poate realiza prin compartimente distincte ale acesteia şi, în acest caz, auditorul intern face parte din structurile funcţionale ale entităţii economice sau sociale; auditul intern se poate realiza şi pe baze contractuale cu o firmă de audit alta decât cea care efectuează auditul asupra situaţiilor financiare ale acestei entităţi.
Controlul intern – un sistem de control intern ce cuprinde un ansamblu de politici şi proceduri puse în aplicare de conducerea unei entităţi în vederea asigurării, în măsura posibilului, a unei gestionări riguroase şi eficiente a activităţilor acesteia; implică respectarea politicilor de gestiune, protejarea activelor, prevenirea şi detectarea fraudelor şi erorilor, exactitatea şi exhaustivitatea înregistrărilor contabile şi stabilirea la timp a informaţiilor financiare.
Controlul intern se al unei entitati se refera la totalitatea procedurilor si la realizarea lui participa intreg personalul entitatii respective.
Auditul intern al unei entitati se refera la verificarea existentei, adaptabilitatii si modului de aplicare procedurilor de control intern din entitatea respective si se realizeaza prin compartimente distinct care fac parte din structura si sistemul de control intern al aceleiasi entitati; el poate fi realizat si de firme specializate de expertiza contabila.
14. Care sunt principalele obiective ale auditului intern?
Obiectivele auditului intern sunt:
o verificarea conformităţii activităţilor din entitatea auditată cu politicile, programele şi managementul acestuia, în conformitate cu prevederile legale;
o evaluarea gradului de adecvare şi aplicare a controalelor financiare şi nefinanciare dispuse şi efectuate de către conducerea unităţii în scopul creşterii eficienţei activităţii entităţii;
o evaluarea gradului de adecvare a datelor/informaţiilor financiare şi nefinanciare destinate conducerii pentru cunoaşterea realităţii din entitate:
o protejarea elementelor patrimoniale bilanţiere şi extrabilanţiere şi identificarea metodelor de prevenire a fraudelor şi pierderilor de orice fel.

15. Programul de control: rol, conţinut, forme de prezentare.
Nu există un program standard de control al conturilor deoarece acest program depinde exclusiv de rezultatele etapelor precedente şi de caracteristicile fiecărei intreprinderi.
După cum s-a văzut, etapa de cunoaştere a intreprinderii a permis determinarea domeniilor semnificative, a zonelor de risc şi a naturii operaţiilor; în etapa referitoare la aprecierea controlului intern, auditorul a avut posibilitatea identificării existenţei controlului intern pe care se poate sprijini şi verificării modului de funcţionare a acestuia. Numai în funcţie de aceste fluxuri de informaţii şi de gradul de fiabilitate al lor auditorul îşi stabileşte programul de control al conturilor care, aşa cum s-a mai amintit, poate fi restrâns sau extins.
Pentru stabilirea programului de control, auditorul va utiliza planul de misiune şi foaia de sinteză a aprecierii controlului intern, documente ce asigură legătura cu etapele precedente.
Programul de control poate fi stabilit pe o foaie de lucru specială, care conţine rubricile următoare:
 lista controalelor de efectuat, ordonată pe secţiunile situaţiilor financiare; aceste controale trebuie cât mai bine detaliate pentru a fi uşor de identificat documentele şi informaţiile necesare a se solicita intreprinderii;
 întinderea eşantionului: ţinând seama de pragul de semnificaţie şi de evenimentele erori ce pot fi descoperite, este indicat ca în această coloană să se menţioneze volumul sondajelor de efectuat pentru controlul respectiv;
 indicarea datei la care a fost efectuat controlul este foarte importantă, având în vedere că, calitatea unui control depinde de data la care s-a efectuat. Această coloană va fi completată pe măsura avansării programului de control, ceea ce permite urmărirea cronologică a lucrărilor;
 referinţă pentru foaia de lucru;
 probleme întâlnite: această coloană se foloseşte pentru supervizarea lucrărilor şi pentru a stabili sinteza rezultatelor controalelor.

16. Elementele probante: definiţie, rol, criterii de apreciere.
Elemente probante într-o misiune de audit reprezintă informatii obtinute de auditor pentru a ajunge la concluzii pe care acesta îsi fondează opinia; aceste informatii constau în documente justificative si documente contabile care stau la baza situatiilor financiare si care sunt coroborate cu informatii din alte surse.
Elementele probante îi permit auditorului să îsi formeze o opinie asupra situatiilor financiare. elementele probante sunt obtinute printr-o combinare adecvată a testelor de procedură cu controalele substantive sau numai prin controale substantive. Elementele probante trebuie să îndeplinească cumulativ două conditii de calitate pentru a putea să stea la baza fondării unei opinii: să fie suficiente si să fie juste (adecvate).
elementele probante trebuie să îndeplinească cumulativ două conditii de calitate pentru a putea să stea la baza fondării unei opinii: să fie suficiente si să fie juste (adecvate). Caracterul suficient se stabileste în raport cu numărul de elemente probante colectate. Caracterul just se apreciează în raport cu gradul de adecvare, cu pertinenta, fiabilitatea lor. Factorii care influentează rationamentul auditorului în legătură cu ceea ce constituie elemente probante suficiente cuprind:
- importanta riscului de inexactitate, care depinde de: natura elemnetelor în cauză, adecvarea controlului intern, natura activitătilor realizate, existenta unor situatii susceptibile de a exercita o influentă neobisnuită asupra conducerii întreprinderii, situatia financiară a întreprinderii;
- importanta relativă a elementului avut în vedere, tinând seama de ansamblul informatiilor bilantului contabil
- experienta căpătată în cursul unor auditări anterioare
- concluziile procedurilor de audit, în special descoperirea eventuală a unor fraude sau erori
- tipul de informatie disponibilă
obtinerea de elemente probante privind o informatie dată, de exemplu, existenta de stocuri, nu scuteste obtinerea de elemente probante pentru o altă afirmatie, de exemplu, evaluarea lor.
auditorul poate obtine un grad de certitudine mai ridicat atunci când elementele probante adunate, de origine si de naturaă diferite sunt concordante. În acest caz, auditorul poate obTine un grad de certitudine global superior celui pe care îl obtine din fiecare din elementele probante luate izolat.
Invers, când elementele probante obtinute din surse diferite nu sunt concordante între ele, poate fi necesară folosirea unor proceduri suplimentare în scopul rezolvării contradictiei.
Trebuie să existe un raport rezonabil între costul pentru obtinerea de elemente probante si utilitatea informatiei obtinute. Atunci când auditorul are dubii legitime cu privire la o informative care prezintă o importantă semnificativă, el trebuie să se străduiască să obtină elemente probante suficiente pentru a elimina aceste dubii. Dacă nu este în măsură să obtină aceste elemente probante suficiente, el nu trebuie să formuleze o opinie fără rezervă.

17. Tehnica sondajului in audit
Sondajul este definit ca o tehnică ce constă în selecţionarea unui anumit număr sau părţi dintr-o mulţime, aplicarea la acestea a tehnicilor de obţinere a elementelor probante şi extrapolarea rezultatelor obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime. Tehnica sondajului este reglementată de Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 530.
Sondajele pe care le realizează auditorul în cursul misiunii sale sunt de două naturi diferite:
 în unele cazuri, în general cu ocazia verificării funcţionării controlului intern, auditorul caută să demonstreze că elementele care constituie masa, mulţimea, prezintă o caracteristică comună (de exemplu, vizarea sau aprofundarea comenzilor cu ocazia cumpărărilor); sondajele efectuate în astfel de cazuri sunt sondaje asupra atribuţiilor;
 în alte cazuri, în general cu ocazia controlului conturilor, auditorul caută să verifice valoarea dată unei mulţimi sau unei mase; acestea sunt sondaje asupra valorilor.
Auditorul poate folosi în general două tipuri de sondaje: sondajul statistic şi sondajul nestatistic, bazat exclusiv pe experienţa sa profesională; acesta din urmă, însă, nu permite o extrapolare riguroasă a rezultatelor obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime. Alegerea între cele două tipuri de sondaje depinde de pregătirea profesională a auditorului şi de gradul de credibilitate pe care acesta doreşte să îl dea concluziilor sale.
Oricare ar fi însă tipul de sondaj, este important să fie respectate câteva reguli riguroase privind decizia asupra eşantionului şi parcurgerea unor etape obligatorii:
A. alegerea naturii multimii, a masei – trebuie sa fie compatibila cu obiectivul urmarit;
B. elementele cheie – elementele care fie datorita naturii lor, fie datorita valorii lor, prezinta riscuri si ca atare auditorul poate decide verificarea integral a acestora;
C. alegerea tehnicilor – ce este influentata de natura controlului efectuat si recurgerea sau nerecurgerea la tehnici statistice;
D. determinarea taliei esantionului – se face in functie de anumiti factori care difera dupa cum este vorba de sondaje asupra atributiilor sau asupra valorilor;
E. selectionarea esantionului – care trebuie sa fie reprezentativ;
F. studiul esantionului – toate elementele selectionate trebuie sa fie controlate;
G. evaluarea rezultatelor – inainte de tragerea unei concluzii asupra rezultatului, fiecare anomalie este examinata pentru a se aprecia daca este reprezentativa, accidentala sau exceptionala;
H. concluziile sondajului – concluzia finala este suma concluziilor trase asupra elementelor cheie, asupra anomaliilor exceptionale asupra restului masei.

18. Tehnica observării fizice.
Observarea fizică este mijlocul cel mai eficace de verificare a existenţei unui activ, însă ea nu aduce decât o parte din elementele probante necesare şi anume numai existenţa bunului respectiv; celelalte elemente probante ca; proprietatea asupra bunului,valoarea atribuită etc. trebuie verificate prin alte tehnici.
Acţiunile întreprinse de auditor pe linia controlului stocurilor, de exemplu, au ca obiectiv asigurarea că:
 intreprinderea a prevăzut mijloace corespunzătoare care permit recenzarea activelor în condiţii de fiabilitate; această fază a intervenţiei constă în studierea procedurilor de inventariere şi se situează deci înaintea inventarierii propriuzise;
 aceste mijloace sunt puse în aplicare în mod satisfăcător; această fază constă în verificarea faptului că persoanele însărcinate cu inventarierea aplică în mod corect procedurile şi se situează în timpul inventarierii propriu-zise;
 lucrările de inventariere au fost corect exploatate (valorificate); această fază constă în a controla dacă cantităţile recente sunt cele utilizate pentru evaluarea sumei stocurilor şi se situează deci după inventarierea propriu-zisa.

19. Confirmarea externă (directă).
Este o procedură care constă în a cere unui terţ având legături de afacere cu intreprinderea verificată, să confirme direct auditorului informaţiile privind existenţa operaţiilor, a soldurilor etc. Auditorul are latitudinea de a determina condiţiile şi întinderea acestei proceduri.
Procedura se demarează cu acordul conducerii intreprinderii supusă controlului; dacă aceasta nu se arată favorabilă pentru o astfel de procedură, auditorul se poate găsi în una din următoarele două situaţii:
 sau consideră că tehnicile compensatorii de control îi aduc elemente suficiente de probă;
 sau consideră că alte controale nu-l conduc la elemente probante faţă de limitele impuse de conducerea intreprinderii, care va suporta consecinţele necesare cu privire la certificare.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 505 defineşte principalele cazuri în care auditorul are obligaţia să procedeze la folosirea tehnicii confirmării directe:
 confirmarea unor cauze în baza cărora s-au realizat unele tranzacţii;
 confirmarea de către bănci a soldurilor conturilor şi alte informaţii considerate necesare;
 confirmarea conturilor de clienţi şi debitori;
 confirmarea stocurilor în depozite vamale, în consignaţie şi alte stocuri la terţi;
 valori imobiliare cumpărate prin intermediari financiari;
 împrumuturi de la terţi;
 confirmarea soldurilor costurilor de furnizori şi creditori.
Confirmarea poate să fie pozitivă, atunci când terţul solicitat îşi exprimă acordul asupra informaţiei primită sau furnizează chiar el informaţia, sau negativă, atunci când terţului solicitat I se cere să nu răspundă decât în cazul în care nu este de acord cu informaţia care i s-a prezentat.
Auditorul trebuie să ia în consideraţie orice fapt de natură să pună în discuţie fiabilitatea răspunsului obţinut la cererea de confirmare externă (directă).
Procedurile şi principiile fundamentale, precum şi modalităţile lor de aplicare, în legătură cu utilizarea de către auditor a procedurii confirmării externe (directe) ca mijloc de obţinere a elementelor probante, sunt reglementate prin Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr.505.
20. Examenul situaţiilor financiare.
Situaţiile financiare (bilanţ, contul de profit şi pierdere şi celelalte componente) constituie documente de sinteză a contabilităţii asupra cărora auditorul îşi exprimă opinia.
Controalele efectuate asupra conturilor i-au permis auditorului să obţină unele elemente probante pe baza cărora să tragă concluzii cu privire la diferite posturi şi rubrici din situaţiile financiare.
Pentru a-şi putea exprima opinia, auditorului trebuie să confirme că situaţiile financiare sunt în acord cu concluziile sale şi că ele reflectă corect deciziile conducerii intreprinderii şi dau o imagine fidelă activităţii şi situaţiei financiare a intreprinderii.
Examenul situaţiilor financiare are ca obiect verificarea:
 faptului că bilanţul, contul de profit şi pierdere şi celelalte componente ale situaţiilor financiare sunt coerente, concordă cu datele din contabilitate, sunt prezentate conform principiilor contabile şi reglementărilor în vigoare şi ţin cont de evenimentele posterioare datei de închidere;
 faptului că anexele comportă toate informaţiile de importanţă semnificativă asupra situaţiei patrimoniale, financiare şi rezultatele obţinute.
Tehnicile de examinare a situatiilor financiare se sprijina pe procedurile analitice prevazute in ISA 520 si in mod deosebit pe:
 stabilirea ratiourilor obişnuite de analiză financiară şi compararea lor cu cele ale exerciţiilor precedente şi ale sectorului de activitate;
 comparaţiile între datele reieşite din situaţiile financiare şi datele anterioare, posterioare şi previziunile intreprinderii sau ale altor intreprinderi similare;
 compararea în procent faţă de cifra de afaceri a diferitelor posturi din contul de profit şi pierdere.
Un obiectiv central al examinării situaţiilor financiare îl constituie verificarea dacă acestea dau o imagine fidelă clară şi completă:
 poziţiei financiare intreprinderii;
 rezultatelor financiare;
 situaţiei financiare.
În cadrul acţiunilor de verificare a bilanţului contabil, auditorul îşi divizează diligenţele verificând şi satisfacerea unor reguli generale şi particulare.
Reguli generale:
 bilanţul contabil este întocmit conform normelor contabile în vigoare, auditorul asigurandu-se ca principiul prundentei si al continuitatii activitatii sunt respectate, iar principiul independentei a fost aplicat;
 bilanţul contabil este întocmit sub o formă comparativă, metodele de evaluare si prezentare fiind identice cu cele ale anului precedent; daca intervin modificari , ele trebuie sa fie inscrise si justificate in anexa;
 elementele de activ şi pasiv sunt evaluate separat fără să se opereze compensaţii;
 bilanţul de deschidere corespunde cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent;
 auditorul procedeaza pentru fiecare cont la verificarea contabila a credibilitatii componentelor sale si ale soldului sau;
 datele de inventar ale elementelor de active si pasiv sunt regrupate in registrul-inventar cantitativ si valoric, dupa caz.
Reguli particulare. Auditorul verifică modul de înregistrare a:
 capitalurilor proprii;
 împrumuturi şi datorii asimilate;
 imobilizări;
 stocuri şi producţie în curs de execuţie;
 conturile de terţi;
 conturile de provizioane;
 conturile de trezorerie.
În legatură cu rezultatul exerciţiului, auditorul :
- examinează unele conturi de cheltuieli (chiriile, primele de asigurare, comisioanele, onorariile, impozitele, cheltuielile sociale, contracte diverse etc.)
- examinează bazele de impozitare stabilite în materie de taxe şi impozite asupra conturilor de venituri;
- examineaza, eventual cu conducerea intreprinderii, insuficientele si anomaliile constatate si propune, daca este cazul, efectuarea inregistrarilor corespunzatoare in masura in care ele sunt justificate;
- examinează situaţia comparativă a diverselor conturi de venituri şi cheltuieli.
ÎIn legatură cu anexele la situaţiile financiare, auditorul examinează informaţiile furnizate de acestea, analizând în mod deosebit:
- evoluţia conturilor prezentate de aceste anexe;
- respectarea modului şi metodelor de evaluare a posturilor din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere;
- metodele utilizate pentru calculul amortizării şi provizioanelor şi fundamentarea lor.

21. Elementele posterioare închiderii exerciţiului.
Standardul Internaţional de Contabilitate (IAS) nr. 10 stabileşte tratamentul în situaţiile financiare a evenimentelor favorabile şi nefavorabile care survin după data închiderii exerciţiului, care pot fi de două tipuri:
- evenimente care furnizează informaţii în legătură cu fapte care existau la data închiderii exerciţiului; sunt acele evenimente care aduc o mai amplă confirmare a circumstanţelor existente la data închiderii;
- evenimente care furnizează informaţii bazate pe fapte survenite după data închiderii exerciţiului; sunt evenimente care indică circumstanţe noi, apărute după data închiderii.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 560 stabileşte obligaţiile pentru auditor de a lua în considerare incidenţele evenimentelor posterioare închiderii exerciţiului, atât asupra situaţiilor financiare cât şi asupra raportului său, distingându-se trei etape:
- fapte descoperite până la data raportului de audit – auditorul trebuie sa puna in lucru procedure care urmaresc identificarea tuturor elementelor care pot necesita ajustari ale situatiilor financiaresau informatii suplimentare in anexe, pana la data raportului sau
- fapte descoperite după data raportului de audit, dar înaintea publicării situaţiilor financiare – auditorul nu este obligat sa faca investigatii referitoare la situatiile financiare dupa data raportului. Conducerea intreprinderii trebuie sa informeze auditoul despre eventualele modificari survenite intre data raportului de audit si data publicarii situatiilor financiare.
- fapte descoperite după publicarea situaţiilor financiare – daca auditorul ia cunostinta, dupa publicarea situatiilor financiare, de existent unui eveniment care ar condus la modificarea opiniei, el trebuie sa stabileasca daca este cazul corectarii situatiilor financiare si sa discute aspectele respective cu conducerea intreprinderii.

22. Rolul şi importanţa dosarului exerciţiului.
Dosarul exerciţiului cuprinde toate elementele unei misiuni, a căror utilitate nu depăşeşte exerciţiul controlat; el permite ansamblarea tuturor lucrărilor, de la organizarea misiunii la sinteză şi formularea raportului.
Dosarul exerciţiului este indispensabil pentru:
- mai buna organizare şi control ale misiunii;
- documentarea lucrărilor efectuate, deciziilor luate şi asigurarea că programul s-a derulat fără omisiuni;
- înlesnirea muncii în echipă şi supervizarea lucrărilor date la colaboratori;
- justificarea opiniei emise şi redactarea raportului.

Post Reply

Return to “Clubul candidatilor la examenul de acces la CECCAR”