Teste grila - intrebari si raspunsuri - examen audit

Bibliografie, Materiale utile, Teste Grile si Rezolvari, Opinii si Dezbateri

Moderators: ragazza_esuberante, crstmol

Post Reply
dmldone
Site Admin
Posts: 5539
Joined: Thu Nov 23, 2006 11:38 am
Location: Tg-Jiu
Contact:

Teste grila - intrebari si raspunsuri - examen audit

Post by dmldone » Thu Oct 23, 2008 7:46 am

1. Cum explicaţi necesitatea unui Cod etic în audit?
Necesitatea Codului constă în :
1. necesitatea garantării unei calităţi optime a serviciilor;
2. conservarea încrederii publicului în profesie;
3. asigurarea protecţiei, atăt a profesionistului contabil căt şi a terţilor beneficiari sau utilizatori ai serviciilor acestuia;
4. confirmarea de autoritate a lucrărilor efectuate de profesioniştii contabili;
5. necesitatea asigurării apărării onoarei şi independenţei profesionistului contabil şi a organismului din care face parte.

2. Care sunt principiile fundamentale ale eticii în audit înscrise în Codul etic?
1. Integritatea şi obiectivitatea;
2. Competenţa profesională, grijă şi sărguinţă;
3. Confidenţialitate;
4. Profesionalism;
5. Respectul faţă de normele tehnice şi profesionale.

3. Explicaţi principiul integrităţii şi obiectivităţii în audit.
Integritatea – presupune că profesionistul contabil trebuie să fie drept şi cinstit atunci cfectuează servicii profesionale.
Obiectivitatea – presupune că profesionistul contabil trebuie să fie imparţial, fără prejudicii, să nu se afle în situaţii de incompatibilitate, de conflict de interese, care să pună la îndoială obiectivitatea acestuia.

4. Explicaţi principiul competenţei în audit.
Competenţa profesională presupune că profesionistul contabil trebuie să furnizeze servicii profesionale cu competenţă, grijă şi sărguinţă şi să fie la curent cu ultimele evoluţii şi noutăţi din practica profesională, din legislaţie şi tehnici de lucru.
Competenţa profesională se divide în două componente: achiziţionarea competenţei profesionale şi menţinerea competenţei.

5. Explicaţi principiul confidenţialităţii în audit.
Confidenţialitatea presupune că profesionistul contabil trebuie să respecte confidenţialitatea informaţiilor obţinute în timpul misiunilor sale şi nu trebuie să le utilizeze sau să le divulge fără autorizare scrisa, în afară de cazurile cănd obligaţia divulgării e prevăzută prin lege sau norme regulamentare.
Această obligaţie se aplică şi după terminarea relaţiilor între profesionist şi clientul sau angajatorul său.

6. Conceptul de independenţă în audit.
Principiul independenţei se aplică tuturor profesioniştilor contabili în practica liberă, indiferent de natura serviciului prestat.In cazul executării unei misiuni de audit independenţa devine cea mai sigură garanţie că profesionistul contabil şi-a îndeplinit misiunea în condiţii de integritate şi cu obiectivitate.
Componentele fundamentale ale independenţei sunt: independenţa de spirit(raţionamentul profesional) şi independenţa în aparenţă (comportamentală).

7. Investigaţii şi sancţiuni pentru nerespectarea normelor de comportament.

8. Care este structura Codului etic naţional al profesioniştilor contabili din România?
Cele 3 părţi care compun Codul se aplică după cum urmează:
- partea A – tuturor profesioniştilor contabili;
- partea B – numai profesioniştilor contabili liber- profesionişti;
- partea C – numai profesioniştilor contabili angajaţi.

9. Obligaţiile etice ale experţilor contabili şi contabililor autorizaţi, salariaţi.
Profesionisti contabili trebuie sa respecte stabilite de catre organizatia (intreprinderea ) la care isi desfasoara activitatea. Daca asemenea politici nu rezolva conflictul etic, trebuie sa tina cont de urmatoarele :
- sa analizeze problema conflictuala cu superiorul ierarhic imediat. Daca problema nu este rezolvata la acest nivel si profesionistul contabil decide sa prezinte situatia nivelului urmator de conducere , superiorul ierarhic imediat trebuie sa fie instiintat despre aceasta decizie .
Daca se descopera ca seful ierarhic superior este implicat in problema conflictuala, profesionistul contabil
trebuie sa prezinte problema la nivelul imediat superior din conducere. Cand seful ierarhic superior este
seful Biroului Executiv (sau similar) urmatorul nivel superior care poate controla activitatea poate sa fie
Comitetul Executiv , Consiliul Director , Directorii Ne-executivi , Consiliul de Administratie , Comitetul
Actionarilor etc.
- sa solicite consultanta sau consiliere , pe baza confidentiala, de la un consilier independent sau de
la organismul profesional contabil, pentru a obtine o intelegere a posibilelor evolutii ale situatiei.
- daca dupa epuizare completa a tuturor posibilitatilor de control intern conflictul de etica mai
exista , in ultima instanta profesionistul contabil nu poate avea alta solutie la unele probleme semnificative (de e. frauda) decat sa-si dea demisia si sa prezinte un memeorandum informativ unui reprezentant corespunzator al acelei organizatii (intreprinderi )
- orice profesionist contabil intr-un post superior de conducere trebuie sa incerce sa se asigure ca,
in cadrul organizatiei in care isi desasoara activitatea sunt stabilite politici in vederea rezolvarii
conflictelor .
Membrii Federatiei Internationale a Contabililor care se confrunta cu conlicte de etica trebuiesa aiba
acces la activitati confindentiale de consiliere . In acest sens , in cadrul C.E.C.C.A.R, functioneaza
Comisia de etica profesionala , Comisii de apel, Tribunalul arbitral si Comisiei de disciplina
10. Rolul şi importanţa dosarului exerciţiului.
Dosarul exerciţiului cuprinde toate elementele unei misiuni, a căror utilitate nu depăşeşte exerciţiul controlat; el permite ansamblarea tuturor lucrărilor, de la organizarea misiunii la sinteză şi formularea raportului.
Dosarul exerciţiului este indispensabil pentru:
mai buna organizare şi control ale misiunii;
documentarea lucrărilor efectuate, deciziilor luate şi asigurarea că programul s-a derulat fără omisiuni;
înlesnirea muncii în echipă şi supervizarea lucrărilor date la colaboratori;
justificarea opiniei emise şi redactarea raportului.

11. Rolul şi importanţa dosarului permanent.
Unele informaţii şi documente primite sau analizate în cursul diferitelor etape ale misiunii pot fi folosite pe toată durata mandatului. Ele nu au deci nevoie să fie cercetate în fiecare an. Clasarea lor într-un dosar separat, dosarul permanent, permite utilizarea lor ulterioară după aducerea sa la zi.
Dosarul permanent permite deci evitarea repetării în fiecare an a unor lucrări şi transmiterea de la un exerciţiu la altul a elementelor de recunoaştere a intreprinderii.

12. Structura dosarului exerciţiului.
Dosarul exerciţiului este bine să fie împărţit pe secţiuni (părţi) pentru a uşura utilizarea sa. În general se foloseşte o împărţire în 10 secţiuni (părţi) simbolizate de la A la J, astfel:
EA (dosarul exerciţiului, Secţiunea A) intitulată “Acceptarea misiunii”;
EB (dosarul exerciţiului, Secţiunea B) intitulată “Sinteza misiunii şi rapoarte”;
EC (dosarul exerciţiului, Secţiunea C) intitulată “Orientare şi planificare”;
ED (dosarul exerciţiului, Secţiunea D) intitulată “Evaluarea riscului legat de control”;
EE (dosarul exerciţiului, Secţiunea E) intitulată “Controale substantive”;
EF (dosarul exerciţiului, Secţiunea F) intitulată “Utilizarea lucrărilor altor profesionişti”;
EG (dosarul exerciţiului, Secţiunea G) intitulată “Verificări şi informaţii specifice”;
EH (dosarul exerciţiului, Secţiunea H) intitulată “Lucrările de sfârşit de misiune”;
EI (dosarul exerciţiului, Secţiunea I) intitulată “Intervenţii cerute prin reglementări diverse”;
EJ (dosarul exerciţiului, Secţiunea J) intitulată “Controlul conturilor consolidate”;

13. Structura dosarului permanent.
Dosarul permanent se organizează în secţiuni (părţi) care uşurează clasarea documentelor şi consultarea lor. Fiecare secţiune poate fi materializată printr-un despărţitor comportând un sumar al conţinutului. Ţinerea la zi se efectuează pe sumar, indicând data introducerii documentului.
Dosarul permanent se subdivide în sapte secţiuni pentru a facilita lectura şi controlul din partea organismului profesional, după cum urmează:
PA (dosarul permanent, Secţiunea A) intitulată “Generalităţi”;
PB (dosarul permanent, Secţiunea B) intitulată “Documente privind controlul intern”;
PC (dosarul permanent, Secţiunea C) intitulată “Situaţii financiare şi rapoarte privind exerciţiile precedente”;
PD (dosarul permanent, Secţiunea D) intitulată “Analize permanente”;
PE (dosarul permanent, Secţiunea E) intitulată “Fiscal şi social”;
PF (dosarul permanent, Secţiunea F) intitulată “Juridice”;
PG (dosarul permanent, Secţiunea G) intitulată “Intervenţii externi”;

14. Elementele de bază ale raportului de audit într-o misiune de audit statutar.
Raportul unei misiuni de audit de bază trebuie să conţină în mod obligatoriu următoarele elemente de bază: titlul, destinatarul, paragraful introductiv, paragraful cuprinzând natura şi întinderea lucrărilor de audit, paragraful opiniei, semnătura, adresa şi data raportului.

15. Opinia defavorabilă: motive, mod de prezentare.
O astfel de opinie datorată de exemplu dezacordului asupra principiilor contabile, se poate prezenta astfel:
“Astfel, cum este explicat în nota “X”, nu s-au constatat amortismente în situaţiile financiare. Această practică nu este, în opinia noastră, în acord cu Normele de amortizare a capitalului imobilizat în active corporale. Cheltuielile aferente, pe baza unui amortisment linear şi a unei cote de …. pentru clădiri şi …. pentru utilaje, trebuia să se ridice la suma de …., pentru exerciţiul încheiat la 31 decembrie 200… . În consecinţă, amortismentele cumulate trebuiau să se ridice la …. mil. lei, iar pierderea exerciţiului şi pierderile cumulate la …. mil. lei.
După părerea noastră, datorită incidenţei faptelor menţionate în paragraful precedent, situaţiile financiare nu dau o imagine fidelă situaţiei financiare a societăţii la 31 decembrie 200…, contului de profit şi pierdere, pentru exerciţiul încheiat la această dată, şi nu sunt conforme cu prevederile legale şi statutare.”

16. Imposibilitatea exprimării unei opinii: motive, mod de prezentare.
O astfel de opinie datorată limitării întinderii lucrărilor se poate prezenta astfel:
“Noi nu am fost în măsură să asistăm la inventarul fizic, nici să procedăm la confirmarea directă a conturilor de clienţi, din cauza limitării întinderii lucrărilor noastre, impusă de către direcţiune.
Având în vedere importanţa faptelor expuse mai sus, noi nu ne exprimăm opinia asupra conturilor anuale.”

17. Opinia cu rezerve: motive, mod de prezentare.
Rezervele se prezintă înaintea paragrafului de opinie. În astfel de cazuri, paragraful opiniei se formulează astfel:
Exemplu de rezerve datorate limitării întinderii lucrărilor:
“Noi nu am putut asista la inventarul fizic din 31 decembrie 200…, căci noi am fost desemnaţi auditori ulterior acestei date. Ţinând seama de natura documentelor contabile ale societăţii, noi am putut controla cantităţile prin alte proceduri.
După părerea noastră, cu excepţia incidenţei ajustărilor care ar fi putut fi necesare, dacă noi am fi putut efectua controlul fizic al cantităţilor, situaţiilor financiare dau o imagine fidelă poziţiei şi situaţiei financiare a societăţii la 31 decembrie 200…, cât şi contului de profit şi pierdere pentru exerciţiul încheiat la această dată şi sunt conforme cu prevederile legale şi statutare”.
Exemplu de rezerve datorate dezacordului cu conducerea entităţii auditate:
“Astfel, cum este explicat în nota “X” anexată, nu s-au constatat amortismente în situaţiile financiare. Această practică nu este, în opinia noastră, în acord cu Normele de amortizare a capitalului imobilizat în active corporale. Cheltuielile aferente, pe baza unui amortisment linear şi al unei cote de …. pentru clădiri şi …. pentru utilaje, trebuie să se ridice la suma de …. pentru exerciţiul încheiat la 31 decembrie 200… . În consecinţă, amortismentele cumulate trebuie să se ridice la …. mil. lei, iar pierderile exerciţiului şi pierderile cumulate la …. mil. lei.
După părerea noastră, cu excepţia incidenţei asupra conturilor anuale, a faptelor menţionate în paragraful precedent, conturile anuale dau o imagine fidelă poziţiei şi situaţiei financiare a societăţii la 31 decembrie 200…, cât şi contului de profit şi pierdere pentru exerciţiul încheiat la această dată, şi sunt conforme cu prevederile legale şi statutare.”

18. Opinia fără rezerve: semnificaţie, mod de prezentare.
“După părerea noastră, conturile anuale dau o imagine fidelă (sau prezintă în mod sincer, în toate aspectele lor semnificative), poziţiei şi situaţiei financiare a societăţii la 31 decembrie 200… precum şi rezultatelor acestor operaţii şi fluxurilor de trezorerie pentru exerciţiul închis la această dată, în conformitate cu normele internaţionale (sau naţionale) de contabilitate”.

19. Opinia fără rezerve dar cu un paragraf de observaţii: semnificaţie, mod de prezentare.
În unele cazuri, raportul de audit poate fi modificat, adăugând un paragraf de observaţii al cărui obiectiv este de a lămuri cititorul asupra unui punct privind conturile anuale, expus de o manieră detaliată în anexă. Adăugarea unui astfel de paragraf nu afectează opinia auditorului; aceasta se situează de preferinţă după paragraful de opinie şi precizează, în general, că acesta nu constituie o rezervă.
Acest tip de opinie se formulează atunci când apar elemente care însă nu afectează opinia auditorului; paragraful de observaţii se situează, de regulă, după paragraful de opinie.
Forma de prezentare a paragrafului de opinie în acest caz este următoarea:
“Fără să exprimăm o rezervă asupra situaţiil;or financiare, noi atragem atenţia asupra notei “X” din anexă. Societatea face obiectul unui proces în care este acuzată de infracţiune în utilizarea brevetelor şi în care i se pretinde vărsarea redevenţelor şi daunelor de interese; societatea a angajat o contra-acţiune şi audierile preliminare, cât şi procedurile juridico-administrative ale celor două acţiuni sunt în curs. Rezultatul final al acestei afaceri nu poate, în prezent, să fie determinatşi, în consecinţă, nu au fost constituite provizioane pentru acoperirea cheltuielilor care ar putea să rezulte”.

20. Paragraful opiniei: tipuri de opinie.
Într-o misiune de audit de bază există două forme de exprimare a opiniei asupra situaţiilor financiare care au aceeaşi valoare: “dau o imagine fidelă” sau “prezintă în mod sincer în toate aspectele lor semnificative”.
Exiztă 4 tipuri de opinie:
opinia fără rezerve;
opinia cu rezerve;
opinia defavorabilă;
imposibilitatea de a exprima o opinie.


21. Paragraful privind natura şi întinderea lucrărilor de audit.
Acest paragraf cuprinde referenţialul de audit utilizat, respectiv Standardele Internaţionale de Audit sau norme şi practici naţionale, precum şi descrierea lucrărilor de către auditor.
Raportul auditorului trebuie să descrie întinderea lucrărilor de audit, indicând că ele au fost îndeplinite conform Standardelor Internaţionale de Audit sau conform normelor sau practicilor naţionale.
“Întinderea lucrărilor” dă posibilitatea pentru auditor să pună în operă procedurile de audit judecate ca necesare în condiţiile concrete date. Cititorul are în fapt nevoie să se asigure că auditul a fost făcut conform normelor şi practicilor în materie; dacă aceasta nu rezultă în mod clar, se presupune că normele şi practicile utilizate sunt cele din ţara indicată prin adresa auditorului.
Raportul trebuie să precizeze că auditul a fost planificat şi executat de o manieră care să asigure în mod rezonabil că situaţiile financiare nu comportă anomalii semnificative.
Raportul de audit trebuie să descrie auditul, ca presupunând:
examenul, pe bază de sondaje, a elementelor probante care justifică sumele şi informaţiile conţinute în situaţiile financiare;
evaluarea principiilor şi metodelor contabile folosite pentru elaborarea situaţiilor financiare;
evaluarea estimărilor semnificative făcute de conducere pentru a stabili situaţiile financiare;
revederea prezentării de ansamblu a situaţiilor financiare.
Raportul trebuie să indice că auditul efectuat furnizează o bază rezonabilă a expresiei de opinie.
Acest paragraf poate, de exemplu, avea formularea următoare:
“Noi am realizat auditul conform Standardelor Internaţionale de Audit (sau se poate face referire la normele sau practicile naţionale).
Aceste standarde (norme) precizează că auditul nostru trebuie să fie planificat şi realizat în scopul de a obţine o asigurare rezonabilă că, situaţiile financiare nu comportă anomalii semnificative. Un audit constă în a exprima, pe bază de sondaje, elementele probante care să justifice sumele şi informaţiile conţinute în situaţiile financiare; el constă, de asemenea, în a evalua principiile şi metodele contabile folosite şi estimările semnificative făcute de către conducerea entităţii, pentru închiderea situaţiilor financiare, cât şi în a efectua o revedere a prezentării de ansamblu a acestora.
Estimăm că auditul efectuat furnizează o bază rezonabilă a exprimării opiniei noastre.”

22. Paragraful introductiv al raportului de audit statutar.
Acest paragraf cuprinde identificarea situaţiilor financiare auditate precum şi o menţiune a responsabilităţilor conducerii entităţii auditate şi ale auditorului.
Raportul de audit trebuie să identifice situaţiile financiare ale entităţii, care au făcut obiectul auditului, cât şi data şi perioada acoperite prin aceste documente.
Raportul trebuie să menţioneze că situaţiile financiare sunt în sarcina (responsabilitatea) conducerii entităţii şi că responsabilitatea auditorului este ca, pe baza auditului efectuat, să exprime o opinie asupra acestor situaţii financiare.
Situaţiile financiare constituie reprezentarea faptelor de către conducere. Pregătirea lor presupune că direcţiunea face estimări contabile şi aduce judecăţi care au o incidenţă semnificativă, că ea stabileşte principiile şi metodele contabile potrivite, care trebuie să fie utilizate pentru pregătirea situaţiilor financiare. Dimpotrivă, responsabilitatea auditorului este de a audita aceste situaţii financiare, încât să poată exprima asupra acestora o opinie.
Acest paragraf poate, de exemplu, avea formularea următoare:
“Noi am procedat la auditarea situaţiilor financiare ale societăţii “X”, încheiate la 31 decembrie 200…, aşa cum sunt prezentate în anexele la prezentul Raport. Aceste situaţii financiare au fost stabilite sub responsabilitatea conducerii entităţii. Responsabilitatea noastră este, ca pe baza auditului nostru, să exprimăm o opinie asupra acestor conturi anuale”.

23. Conţinutul raportului de audit.
Raportul de audit trebuie să conţină:
relaţia contractuală de executare a misiunii de audit;
observaţiile reieşite din diverse verificări;
informaţiile a căror menţiune în raport este prevăzută expres de lege;
oferirea garanţiei pentru acţionari şi terţi că un personal calificat a obţinut asigurarea că situaţiile financiare oferă o imagine fidelă, clară şi completă poziţiei financiare, performanţelor şi situaţiei financiare generale a intreprinderii;
menţiunea că situaţiile financiare auditate sunt anexate la raportul de audit.
Din raportul de audit trebuie să rezulte în mod clar:
menţionarea responsabilităţilor pentru auditor şi pentru conducerea intreprinderii;
descrierea obiectivelor şi natura misiunii de audit;
situaţiile care fac să apară incertitudini;
natura şi locul observaţiilor în raport.

24. Rolul raportului de audit.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 700 stabileşte procedurile şi principiile fundamentale şi modalităţile lor de aplicare cu privire la forma şi conţinutul raportului auditorului independent emis pe baza concluziilor rezultate din auditarea situaţiilor financiare ale unei entităţi (misiunea de bază). Cele mai multe din prevederile acestui standard pot fi adaptate la rapoartele emise şi în cazul unor misiuni de audit diferite de misiunea de bază.
Raportul de audit are un triplu rol:
instrument de comiunicare cu utilizatorii situaţiilor financiare emise de entitatea auditată, respectiv cu publicul, precum şi cu acţionarii pentru decizii economice;
instrument de confirmare a încrederii publicului şi acţionarilor în situaţiilor financiare prezentate de o entitate;
instrument de identificare a responsabilităţilor pentru auditor şi pentru conducerea entităţii auditate.
Răspunderea conducerii entităţii auditate se referă la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare.
Responsabilităţile auditorului sunt de trei naturi:
responsabilitatea de bază; pentru opinia sa în legătură cu situaţiile financiare auditate;
responsabilităţi secundare care au următoarele caracteristici: rezultă din texte de legi, reglementări diverse sau norme ale organismului profesional; nu necesită tehnici şi proceduri diferite de cele folosite pentru misiunea de audit de bază; nu presupune exprimarea unei opinii distincte (opinia este implicită ca, de exemplu, răspunsul la obligaţia legală de verificare dacă registrele contabile au fost ţinute corect şi la zi);
responsabilităţi adiţionale care au următoarele caracteristicii: rezultă din texte de legi şi alte reglementări, pot fi abordate tehnici şi proceduri care nu sunt obligatorii pentru misiunea de bază; presupun exprimarea în mod explicit a unei opinii sau concluzii; raportarea se poate face separat sau poate fi integrată în raportul de audit (în cuprins sau în anexe la acesta). De exemplu, conformitatea cu unele reglementări specifice (piaţa de capital, bănci, asigurări etc.) sau raportul asupra controlului intern.

25. Elementele posterioare închiderii exerciţiului.
Standardul Internaţional de Contabilitate (IAS) nr. 10 stabileşte tratamentul în situaţiile financiare a evenimentelor favorabile şi nefavorabile care survin după data închiderii exerciţiului, care pot fi de două tipuri:
evenimente care furnizează informaţii în legătură cu fapte care existau la data închiderii exerciţiului; sunt acele evenimente care aduc o mai amplă confirmare a circumstanţelor existente la data închiderii;
evenimente care furnizează informaţii bazate pe fapte survenite după data închiderii exerciţiului; sunt evenimente care indică circumstanţe noi, apărute după data închiderii.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 560 stabileşte obligaţiile pentru auditor de a lua în considerare incidenţele evenimentelor posterioare închiderii exerciţiului, atât asupra situaţiilor financiare cât şi asupra raportului său, distingându-se trei etape:
fapte descoperite până la data raportului de audit;
fapte descoperite după data raportului de audit, dar înaintea publicării situaţiilor financiare;
fapte descoperite după publicarea situaţiilor financiare.

26. Examenul situaţiilor financiare: solduri de deschidere.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 510 reglementează procedurile şi principiile fundamentale şi modul lor de aplicare în ce priveşte soldurile de deschidere. În misiunile iniţiale de audit, auditorul trebuie să găsească elemente probante suficiente şi adecvate care să-i permită să se asigure că:
soldurile de deschidere nu conţin anomalii care să aibă o influenţă semnificativă asupra situaţiilor financiare ale exerciţiului în curs;
soldurile de închidere ale exerciţiului precedent au fost corect preluate sau, în cazuri deosebite, au fost ajustate retroactiv;
politicile de închidere a conturilor şi metodelor de evaluare folosite au fost aplicate în mod constant, sau modificarea acestora a fost corect înregistrată şi descrisă în notele anexe.
Când situaţiile financiare ale exerciţiului precededent au fost auditate de un alt auditor, auditorul actual poate găsi elementele probante examinând dosarele de lucru ale auditorul precedent.
Dacă situaţiile financiare precedente nu au fost auditate acesta va pune în lucru alte proceduri.
Dacă prin aplicarea procedurilor specifice nu se obţin elemente probante suficiente şi adecvate cu privire la soldurile de deschidere, auditorul trebuie să emită o opinie cu rezerve sau se va afla în imposibilitatea de a emite o opinie.

27. Examenul situaţiilor financiare.
Situaţiile financiare (bilanţ, contul de profit şi pierdere şi celelalte componente) constituie documente de sinteză a contabilităţii asupra cărora auditorul îşi exprimă opinia.
Controalele efectuate asupra conturilor i-au permis auditorului să obţină unele elemente probante pe baza cărora să tragă concluzii cu privire la diferite posturi şi rubrici din situaţiile financiare.
Pentru a-şi putea exprima opinia, auditorului trebuie să confirme că situaţiile financiare sunt în acord cu concluziile sale şi că ele reflectă corect deciziile conducerii intreprinderii şi dau o imagine fidelă activităţii şi situaţiei financiare a intreprinderii.
Examenul situaţiilor financiare are ca obiect verificarea:
faptului că bilanţul, contul de profit şi pierdere şi celelalte componente ale situaţiilor financiare sunt coerente, concordă cu datele din contabilitate, sunt prezentate conform principiilor contabile şi reglementărilor în vigoare şi ţin cont de evenimentele posterioare datei de închidere;
faptului că anexele comportă toate informaţiile de importanţă semnificativă asupra situaţiei patrimoniale, financiare şi rezultatele obţinute.
Tehnicile de examinare se bazează pe:
stabilirea ratiourilor obişnuite de analiză financiară şi compararea lor cu cele ale exerciţiilor precedente şi ale sectorului de activitate;
comparaţiile între datele reieşite din situaţiile financiare şi datele anterioare, posterioare şi previziunile intreprinderii sau ale altor intreprinderi similare;
compararea în procent faţă de cifra de afaceri a diferitelor posturi din contul de profit şi pierdere.
Un obiectiv central al examinării situaţiilor financiare îl constituie verificarea dacă acestea dau o imagine fidelă clară şi completă:
poziţiei financiare intreprinderii;
rezultatelor financiare;
situaţiei financiare.
În cadrul acţiunilor de verificare a bilanţului contabil, auditorul îşi divizează diligenţele verificând şi satisfacerea unor reguli generale şi particulare.
Reguli generale:
bilanţul contabil este întocmit conform normelor contabile în vigoare;
bilanţul contabil este întocmit sub o formă comparativă;
elementele de activ şi pasiv sunt evaluate separat fără să se opereze compensaţii;
bilanţul de deschidere corespunde cu bilanţul de închidere al exerciţiului precedent.
Reguli particulare. Auditorul verifică modul de înregistrare a:
capitalurilor proprii;
împrumuturi şi datorii asimilate;
imobilizări;
stocuri şi producţie în curs de execuţie;
conturile de terţi;
conturile de provizioane;
conturile de trezorerie.
În legatură cu rezultatul exerciţiului, auditorul :
examinează unele conturi de cheltuieli;
examinează bazele de impozitare stabilite în materie de taxe şi impozite asupra conturilor de venituri;
examinează situaţia comparativă a diverselor conturi de venituri şi cheltuieli.
ÎIn legatură cu anexele la situaţiile financiare, auditorul examinează informaţiile furnizate de acestea, analizând în mod deosebit:
evoluţia conturilor prezentate de aceste anexe;
respectarea modului şi metodelor de evaluare a posturilor din bilanţ şi din contul de profit şi pierdere;
metodele utilizate pentru calculul amortizării şi provizioanelor şi fundamentarea lor.

28. Confirmarea externă (directă).
Este o procedură care constă în a cere unui terţ având legături de afacere cu intreprinderea verificată, să confirme direct auditorului informaţiile privind existenţa operaţiilor, a soldurilor etc. Auditorul are latitudinea de a determina condiţiile şi întinderea acestei proceduri.
Procedura se demarează cu acordul conducerii intreprinderii supusă controlului; dacă aceasta nu se arată favorabilă pentru o astfel de procedură, auditorul se poate găsi în una din următoarele două situaţii:
- sau consideră că tehnicile compensatorii de control îi aduc elemente suficiente de probă;
- sau consideră că alte controale nu-l conduc la elemente probante faţă de limitele impuse de conducerea intreprinderii, care va suporta consecinţele necesare cu privire la certificare.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 505 defineşte principalele cazuri în care auditorul are obligaţia să procedeze la folosirea tehnicii confirmării directe:
confirmarea unor cauze în baza cărora s-au realizat unele tranzacţii;
confirmarea de către bănci a soldurilor conturilor şi alte informaţii considerate necesare;
confirmarea conturilor de clienţi şi debitori;
confirmarea stocurilor în depozite vamale, în consignaţie şi alte stocuri la terţi;
valori imobiliare cumpărate prin intermediari financiari;
împrumuturi de la terţi;
confirmarea soldurilor costurilor de furnizori şi creditori.
Confirmarea poate să fie pozitivă, atunci când terţul solicitat îşi exprimă acordul asupra informaţiei primită sau furnizează chiar el informaţia, sau negativă, atunci când terţului solicitat I se cere să nu răspundă decât în cazul în care nu este de acord cu informaţia care i s-a prezentat.
Auditorul trebuie să ia în consideraţie orice fapt de natură să pună în discuţie fiabilitatea răspunsului obţinut la cererea de confirmare externă (directă).
Procedurile şi principiile fundamentale, precum şi modalităţile lor de aplicare, în legătură cu utilizarea de către auditor a procedurii confirmării externe (directe) ca mijloc de obţinere a elementelor probante, sunt reglementate prin Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr.505, aplicabil începănd cu auditul situaţiilor financiare ale anului 2001.

29. Tehnica observării fizice.
Observarea fizică este mijlocul cel mai eficace de verificare a existenţei unui activ, însă ea nu aduce decât o parte din elementele probante necesare şi anume numai existenţa bunului respectiv; celelalte elemente probante ca; proprietatea asupra bunului,valoarea atribuită etc. trebuie verificate prin alte tehnici.
Acţiunile întreprinse de auditor pe linia controlului stocurilor, de exemplu, au ca obiectiv asigurarea că:
intreprinderea a prevăzut mijloace corespunzătoare care permit recenzarea activelor în condiţii de fiabilitate; această fază a intervenţiei constă în studierea procedurilor de inventariere şi se situează deci înaintea inventarierii propriuzise;
aceste mijloace sunt puse în aplicare în mod satisfăcător; această fază constă în verificarea faptului că persoanele însărcinate cu inventarierea aplică în mod corect procedurile şi se situează în timpul inventarierii propriu-zise;
lucrările de inventariere au fost corect exploatate (valorificate); această fază constă în a controla dacă cantităţile recente sunt cele utilizate pentru evaluarea sumei stocurilor şi se situează deci după inventarierea propriu-zisa.

30. Tehnica sondajului.
Ţinând seama de numărul de operaţii efectuate de intreprindere, auditorul nu poate verifica integral, de exemplu, rulajele sau soldurile unui cont. El caută elementele probante pe un eşantion adecvat, utilizând tehnica sondajului cel mai bine adaptat fiecărei situaţii.
Sondajul este definit ca o tehnică ce constă în selecţionarea unui anumit număr sau părţi dintr-o mulţime, aplicarea la acestea a tehnicilor de obţinere a elementelor probante şi extrapolarea rezultatelor obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime. Tehnica sondajului este reglementată de Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 530.
Sondajele pe care le realizează auditorul în cursul misiunii sale sunt de două naturi diferite;
în unele cazuri, în general cu ocazia verificării funcţionării controlului intern, auditorul caută să demonstreze că elementele care constituie masa, mulţimea, prezintă o caracteristică comună (de exemplu, vizarea sau aprofundarea comenzilor cu ocazia cumpărărilor); sondajele efectuate în astfel de cazuri sunt sondaje asupra atribuţiilor;
în alte cazuri, în general cu ocazia controlului conturilor, auditorul caută să verifice valoarea dată unei mulţimi sau unei mase; acestea sunt sondaje asupra valorilor.
Auditorul poate folosi în general două tipuri de sondaje: sondajul statistic şi sondajul nestatistic, bazat exclusiv pe experienţa sa profesională; acesta din urmă, însă, nu permite o extrapolare riguroasă a rezultatelor obţinute asupra eşantionului la întreaga masă sau mulţime. Alegerea între cele două tipuri de sondaje depinde de pregătirea profesională a auditorului şi de gradul de credibilitate pe care acesta doreşte să îl dea concluziilor sale.
Oricare ar fi însă tipul de sondaj, este important să fie respectate câteva reguli riguroase privind decizia asupra eşantionului şi parcurgerea unor etape obligatorii.




Deciziile prealabile executării sondajului pot fi prezentate schematic astfel:




Controlul întregii mase sau mulţimi


Nu


Nu Sondaje asupra ansamblului mulţimii

Definirea obiectelor şi alegerea mulţimii (masei) Este suficient un control prin sondaj? Mulţimea conţine elemente cheie? Verificarea elementelor cheie este suficientă?

→ Da
→ Da
→ Da
→ Controlul tuturor elementelor cheie


Nu Controlul tuturor elementelor cheie plus sondajele asupra restului mulţimii



31. Elementele probante: definiţie, rol, criterii de apreciere.
Potrivit Standardelor Internaţionale de Audit, elementele probante într-o misiune de audit (“audit evidence” sau “eléments probants”) reprezintă informaţii obţinute de auditor pentru a ajunge la concluzii pe care acesta îşi fondează opinia; aceste informaţii constau în documente justificative şi documente contabile care stau la baza situaţiilor financiare şi care sunt coroborate cu informaţii din alte surse.
Elementele probante sunt obţinute printr-o combinare adecvată a testelor de procedură cu controalele substantive sau numai prin controalele substantive. Testele de procedură sunt testele care permit obţinerea de elemente probante privind eficacitatea conceperii şi funcţionării sistemelor contabile şi de control intern. Controalele substantive sunt controale proprii ale auditorului în contabilitatea intreprinderii şi constau în proceduri care urmăresc obţinerea elementelor probante prin care sunt detectate anomalii semnificative în situaţiile financiare; ele sunt de două tipuri:
controale privind tranzacţiile, operaţiile şi soldurile conturilor;
proceduri analitice care constau în analiza tendinţelor şi ratiourilor (rapoartelor) semnificative, examenul variaţiilor şi examene de coerenţă cu alte informaţii.
În funcţie de credibilitatea informaţiilor obţinute în etapele precedente, auditorul stabileşte programele de control a conturilor pe baza cărora să poată obţine elementele probante necesare fundamentării opiniei sale.
Această etapă a misiunii are, deci, ca obiectiv reunirea elementelor probante pentru a putea exprima o opinie motivată asupra conturilor anuale, ceea ce presupune asigurarea respectării regulilor legale şi regulamentare de către intreprindere şi anume:
regulile de prezentare şi de evaluare stipulate în normele legale şi în cele profesionale;
reguli de prudenţă;
regulile referitoare la inventarieri;
reguli de ţinere a registrelor şi a contabilităţii;
existenţa activelor şi faptul că acestea aparţin intreprinderii;
pasivele patrimoniale, veniturile şi cheltuielile privesc intreprinderea în cauză.
Elementele probante trebuie să îndeplinescă cumulativ două condiţii de calitate pentru a putea să stea la baza fondării unei opinii: să fie suficiente şi să fie juste (adecvate).
Caracterul suficient se stabileşte în raport cu numărul de elemente probante colectate; caracterul just se apreciază în raport cu gradul de adecvare, cu pertinenţa, fiabilitatea lor. În mod normal, auditorul consideră necesar să se sprijine pe elemente probante care nu sunt concludente prin ele însele, dar care contribuie la elaborarea convingerii sale. El poate deseori să fie determinat să caute elemente probante de sursă sau natură diferită pentru a corobora o aceeaşi afirmaţie.
Elementele probante trebuie, în ansamblul lor, să permită auditorului să-şi facă o opinie cu privire la situaţiile financiare. În general, auditorul nu examinează totalitatea informaţiilor la care are acces pentru a-şi forma opinia, în măsura în care el poate ajunge la o concluzie cu privire la soldul unui cont, o categorie de operaţii sau un control intern, aplicând tehnici de sondaj bazate pe raţionament profesional sau eşantion statistic.
Factorii care influenţează raţionamentul auditorului în legătură cu ceea ce constituie elemente probante suficiente cuprind:
Importanţa riscului de inexactitate; acest risc poate depinde de:
natura elementelor în cauză;
adecvarea controlului intern;
natura activităţilor realizate;
existenţa unor situaţii susceptibile de a exercita o influenţă neobişnuită asupra conducerii intreprinderii;
situaţia financiară a intreprinderii.
Importanţa relativă a elementului avut în vedere, ţinând seama de ansamblul informaţiilor bilanţului contabil.
Experienţa căpătată în cursul unor auditări anterioare.
Concluziile procedurilor de audit, în special descoperirea eventuală a unor fraude sau erori.
Tipul de informaţie disponibilă.
În cazul obţinerii de elemente probante pornind de la testele de procedură, aspectele sistemelor contabile şi de control intern asupra cărora auditorul va strânge elemente probante se referă la:
conceperea sistemelor contabile şi de control intern; sunt aceste sisteme concepute de o manieră care să prevină sau să detecteze şi corecteze anomalii semnificative?
funcţionarea sistemelor contabile şi de control intern; aceste sisteme au funcţionat de o manieră satisfăcătoare pe toată perioada?
În colectarea elementelor probante pornind de la procedurile de conformitate, auditorul se asigură de posibilitatea obţinerii unor afirmaţii în materie:
de existenţă: controlul intern există?
de eficacitate: controlul intern funcţionează eficace?
de permanenţă: controlul a funcţionat eficace pe toată perioada în cursul căreia auditorul înţelege să se sprijine pe el?
În cazul obţinerii de elemente probante pornind de la controalele substantive, auditorul trebuie să determinedacă elementele rezultate din aceste controale precum şi din testele de procedură sunt suficiente şi adecvate pentru a stabili dacă la elaborarea situaţiilor financiare de către conducerea întreprinderii au fost întrunite criteriile următoare:
de existenţă: un element al activului sau pasivului există la un moment dat;
de drepturi şi obligaţii: un element de activ este un drept al intreprinderii iar un element de pasiv este o obligaţie pentru intreprinderea dată, la un moment dat;
de apartenenţă (de realitate) tranzacţiile sau evenimentele se referă la intreprinderea dată şi s-au produs în cursul perioadei respective;
de exhaustivitate: activele, datoriile, tranzacţiile sau evenimentele au fost înregistrate şi toate faptele importante au fost menţionate;
de evaluare: înregistrarea unui activ sau a unei datorii s-a făcut la valoarea lor de inventar;
de măsurare: o operaţie sau un eveniment este înregistrată la valoarea sa de tranzacţionare şi un venit sau o cheltuială aparţin perioadei;
de prezentare si publicitate: o informaţie este prezentată, clasată şi descrisă conform referenţialului contabil aplicabil.
Obţinerea de elemente probante privind o informaţie dată, de exemplu, existenţa de stocuri, nu scuteşte obţinerea de elemente probante pentru o altă afirmaţie, de exemplu, evaluarea lor.
Auditorul poate obţine un grad de certitudine mai ridicat atunci când elementele probante adunate, de origine şi de natură diferite, sunt concordante. În acest caz, auditorul poate obţine un grad de certitudine global superior celui pe care îl obţine din fiecare din elementele probante luate izolat. Invers, atunci când elementele probante obţinute din surse diferite nu sunt concordante între ele, poate fi necesară folosirea unor proceduri suplimentare în scopul rezolvării contradicţiei.
Trebuie să existe un raport rezonabil între costul pentru obţinerea unor elemente probante şi utilitatea informaţiei obţinute. Cu toate acestea, dificultăţile şi costurile suportate pentru a controla un element deosebit nu pot justifica valabil, prin ele însele, omisiunea unei proceduri.
Atunci când auditorul are dubii legitime cu privire la o informaţie care prezintă o importanţă semnificativă, el trebuie să se străduiască să obţină elemente probante suficiente pentru a elimina aceste dubii. Dacă nu este în măsură să obţină aceste elemente probante suficiente, el nu trebuie să formuleze o opinie fără rezervă.




32. Programul de control: rol, conţinut, forme de prezentare.
Nu există un program standard de control al conturilor deoarece acest program depinde exclusiv de rezultatele etapelor precedente şi de caracteristicile fiecărei intreprinderi.
După cum s-a văzut, etapa de cunoaştere a intreprinderii a permis determinarea domeniilor semnificative, a zonelor de risc şi a naturii operaţiilor; în etapa referitoare la aprecierea controlului intern, auditorul a avut posibilitatea identificării existenţei controlului intern pe care se poate sprijini şi verificării modului de funcţionare a acestuia. Numai în funcţie de aceste fluxuri de informaţii şi de gradul de fiabilitate al lor auditorul îşi stabileşte programul de control al conturilor care, aşa cum s-a mai amintit, poate fi restrâns sau extins.
Pentru stabilirea programului de control, auditorul va utiliza planul de misiune şi foaia de sinteză a aprecierii controlului intern, documente ce asigură legătura cu etapele precedente.
Programul de control poate fi stabilit pe o foaie de lucru specială, care conţine rubricile următoare:
lista controalelor de efectuat, ordonată pe secţiunile situaţiilor financiare; aceste controale trebuie cât mai bine detaliate pentru a fi uşor de identificat documentele şi informaţiile necesare a se solicita intreprinderii;
întinderea eşantionului: ţinând seama de pragul de semnificaţie şi de evenimentele erori ce pot fi descoperite, este indicat ca în această coloană să se menţioneze volumul sondajelor de efectuat pentru controlul respectiv;
indicarea datei la care a fost efectuat controlul este foarte importantă, având în vedere că, calitatea unui control depinde de data la care s-a efectuat. Această coloană va fi completată pe măsura avansării programului de control, ceea ce permite urmărirea cronologică a lucrărilor;
o referinţă pentru foaia de lucru;
probleme întâlnite: această coloană se foloseşte pentru supervizarea lucrărilor şi pentru a stabili sinteza rezultatelor controalelor.
Un exemplu de structură a unui program de control se prezintă astfel:

Dosar Program de control
- controlul imobilizărilor - Ref:
Pag:
Exerciţiu Auditor: Data:
Viza responsabilului: Data creării:
Data actualizării:
Controale de efectuat Mărimea eşantionului Făcut de ………
la data de ……. Referinţa
(Foaia de lucru) Probleme
întâlnite
Verificarea achiziţiilor exerciţiului pe bază de comenzi, facturi şi recepţii Sume mai mari de 75.000 mii lei Ionescu
16/03/95 A6 Nimic



33. Evaluarea controlului intern: conţinut, etape.
Când estimează că poate să se sprijine pe fiabilitatea controlului intern pentru a limita intinderea sondajelor sale şi a controalelor proprii asupra conturilor, auditorul va verifica funcţionarea acestui control intern. Auditorul efectuează un studiu şi o evaluare a sistemelor considerate semnificative în scopul identificării controalelor interne pe care doreşte să se sprijine, pe de o parte, precum şi riscurile de eroare în tratarea datelor şi informaţiilor pe de altă parte. Toate acţiunile intreprinse de auditor în această etapă sunt concentrate asupra a trei întrebări care furnizează baza de apreciere a sistemului de control intern:
care sunt procedurile efective, în funcţiune, care au ca obiectiv realizarea unui control intern eficient?
aceste proceduri sunt aplicate?
în ce masură aceste proceduri satisfac realizarea unui bun control intern şi deci pot conduce la elaborarea de documente financiar-contabile corecte?
Auditorul nu trebuie să verifice ansamblul controlului intern, ci numai acele elemente ale acestuia pe care vor sa se sprijine, alcătuind în acest sens un program de verificare a controlului intern.
Obiectivul urmărit prin aprecierea controlului intern este de a determina în ce măsură auditorul se poate sprijini pe acest control pentru a-şi putea defini natura, întinderea şi calendarul lucrărilor şi intervenţiilor sale.
Etapele aprecierii controlului intern:
înţelegerea şi descrierea sistemelor semnificative;
confirmarea înţelegerii sistemului; testele de conformitate;
evaluarea riscurilor de eroare;
verificarea funcţionării controlului intern;
evaluarea preliminară; teste de permanenţă;
evaluarea finală şi incidenţa asupra misiunii.

34. Planul de misiune: conţinut, rol.
După cunoaşterea particularităţilor intreprinderii, profesionistul contabil are posibilitatea să îşi orienteze misiunea în funcţie de domeniile şi sistemele semnificative; această orientare are ca obiectiv identificarea riscurilor care pot avea o incidenţă semnificativă asupra situaţiilor financiare şi deci asupra programării şi planificării misiunii de audit, permiţând:
determinarea naturii şi întinderii controalelor în raport cu pragul de semnificaţie ales;
organizarea lucrărilor de audit astfel încât să fie atins obiectivul de a certifica situaţiile financiare în mod raţional, cu maxim de eficacitate şi în cadrul termenelor convenite cu clientul.
Planul de misiune este în fapt programul general de muncă în care sunt sintetizate toate informaţiile obţinute pe baza cărora să poată fi orientată şi planificată misiunea de audit. Este documentul care serveşte ca instrument de bază pentru toţi intervenanţii de-a lungul întregii misiuni de audit.
Redactarea planului de misiune şi pe această bază a programului de muncă presupune:
alegerea membrilor echipei în funcţie de experienţa şi cunoştinţele lor în sectorul de activitate al intreprinderii;
repartizarea lucrărilor pe oameni, în timp şi în spaţiu (subunităţi, filiale în ţară şi în străinătate etc.);
utilizarea lucrărilor realizate de auditorul intern al intreprinderii de alţi auditori externi sau experţi;
coordonarea cu auditorii de la societăţile-surori şi de la societatea-mamă;
solicitarea de specialişti pentru studierea sistemelor şi datelor informatizate în orice alte domenii (juridic, fiscal, tehnic etc.);
calendarul şedinţelor AGA şi CA;
termenul de depunere a raportului.
Planul de misiune este deci un instrument de lucru care permite luarea de decizii cu privire la: lucrările de efectuat, mijloacele necesare, datele intervenţiilor în teren, rapoarte şi relaţii de stabilit, bugetul de timp şi costurile angajate.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 300 intitulat “Planificarea lucrărilor de audit” prevede obligaţia planificării activităţii de audit ca o măsură de asigurare că această activitate se realizează de o manieră eficientă.
IAS nu prevede un anumit model al planului de misiune (planului de audit), forma şi fondul acestuia variind în funcţie de talia intreprinderii, complexitatea auditului, metodologia şi tehnologia specificată utilizată de auditor; din planul de misiune nu pot lipsi informaţii care se referă la: cunoaşterea activităţilor intreprinderii, înţelegerea sistemului contabil şi de control intern, riscul şi pragul de semnificaţie, natura calendarului şi întinderea procedurilor de audit şi coordonarea, conducerea, supravegherea şi revizuirea lucrărilor.

35. Orientarea şi planificarea auditului.
În această etapă profesionistul contabil obţine informaţii cu privire la particularităţile intreprinderii, zonele sale de risc, domeniile şi sistemele semnificative, informaţii care să-I permită orientarea şi planificarea controalelor astfel încât să fie prevenite lucrări inutile sau care nu vor servi realizării obiectivelor misiunii de audit.
Principalele lucrări din această etapă sunt:
Culegerea de informaţii generale asupra intreprinderii
Identificarea domeniilor şi sistemelor semnificative
Redactarea Planului de misiune (planului de audit)
Elaborarea programului de muncă

36. Programul de muncă.
Pentru realizarea prevederilor Planului de misiune, ISA 300 prevede obligaţia pentru auditor de a elabora şi documenta un Program de muncă în care sunt definite natura, calendarul şi întinderea procedurilor de audit necesare.
Programul de muncă este un ansamblu de instrucţiuni puse în atenţia tuturor participanţilor la misiunea de audit care permit controlul bunei execuţii a lucrărilor pe tot parcursul misiunii de audit. Programul de muncă poate, de asemenea, să detalieze obiectivele auditului, precum şi bugetul de timp pentru fiecare rubrică şi pentru fiecare procedură de audit folosită.
Pentru elaborarea programului de muncă auditorul va aprecia evaluarea specifică a riscurilor inerente şi a riscurilor legate de control, cât şi nivelul de asigurare care ar urma să fie furnizată de controalele substantive (controalele proprii ale auditorului).
Altfel spus, Programul de muncă este o detaliere a tuturor elementelor conţinute în Planul de audit (de misiune), în vederea asigurării îndeplinirii acestuia din urmă.
Conţinutul tip al unui Plan de misiune este prezentat în continuare cu titlu de exemplu.

PLANUL DE MISIUNE
- conţinut tip -

Prezentarea intreprinderii:
Denumirea
Sediul social
Capital social şi acţionari
Înregistrare
Scurt istoric
Consideraţii succinte privind obiectivul de activitate, piaţa, concurenţa

Informaţii contabile:
Bugete şi conturi previzionale
Particularităţile sistemului contabil
Principiile contabile; permanenţe;comparabilităţi plurianuale

Definirea misiunii:
Natura misiunii: conturi anuale; conturi consolidate; previziuni etc.
Alţi auditori, experţi sau cenzori cu misiuni în intreprindere

Sisteme şi domenii semnificative:
Prag de semnificaţie
Funcţii şi conturi semnificative
Zone de risc identificate
Controale semnificative pe care ne putem sprijini

Orientarea programului de lucru:
Aprecierea controlului intern
Lucrări deosebite
Confirmări de obţinut (interne şi externe)
Inventare fizice
Asistenţă de specialitate necesară (informatică, fiscalitate etc.)
Documente de obţinut

Echipa şi bugetul;

Planificarea:
Repartizarea lucrărilor
Datele intervenţiilor pe etape
Lista rapoartelor, scrisorilor de confirmare şi alte documente ce urmează a fi emise (cu datele limită).

37. Faze şi etape în executarea unei misiuni de audit de bază.
Toate activităţile şi lucrările ocazionate de realizarea unei misiuni de audit de bază asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi pot fi grupate în trei faze şi zece etape care, în succesiunea lor logică şi practică, aşa cum se pot identifica în Standardele Internaţionale de Audit, se prezintă astfel:

Faze Etape
Faza iniţială acceptarea mandatului şi contractarea lucrărilor de audit
orientarea şi planificarea auditului
Faza executării lucrărilor aprecierea controlului intern
controlul conturilor
examenul situaţiilor financiare
Faza finală evenimente posterioare închiderii exerciţiului
utilizarea lucrărilor altor profesionişti
alte lucrări necesare închiderii
raportul de audit
documentarea lucrărilor de audit

38. Acceptarea mandatului şi contractarea lucrărilor de audit.
Înainte de a contracta o lucrare de audit a situaţiilor financiare ale unei entităţi, auditorul trebuie să aprecieze posibilitatea de a îndeplini această misiune; trebuie să ţină seama de unele reguli profesionale şi de deontologie.
Acţiunile intreprinse în această etapă permit auditorului să colecteze informaţiile necesare fundamentării deciziei de acceptare a misiunii, şi acestea se referă la:
cunoaşterea globală a intreprinderii (existenţa riscurilor nu presupune că auditorul refuză mandatul, însă decizia sa de a accepta este luată în cunoştinţă de cauză, urmând să ia toate măsurile necesare, în consecinţă);
examenul de independenţă şi de absenţă a incompatibilităţilor;
examenul competenţei;
contactul cu fostul auditor sau cenzor;
decizia de acceptare a mandatului;
fişa de acceptare a mandatului.
Contractarea lucrărilor de audit
Normele legale româneşti prevăd obligaţia ca activitatea profesioniştilor contabili să se desfăşoare pe bază de contracte de prestări servicii fără a se face vreo distincţie între misiunile de audit legal – care presupun desemnarea acestor profesionişti de către adunarea generală a intreprinderii auditate şi misiunile de audit contractual.
Standardul Internaţional de Audit (ISA) nr. 210 prevede că auditorul şi clientul trebuie să convină termenii şi condiţiile de realizare a misiunii de audit care vor fi consemnaţi intr-o “Scrisoare de misiune de audit” (“Lettre de mission d’audit” sau “Angajament letter”) sau în orice alt tip de contract adecvat.
Auditorul poate să decidă să nu trimită o nouă “scrisoare de misiune” pentru fiecarer din exerciţiile viitoare. La primirea solicitării din partea intreprinderii-client, auditorul trebuie să aprecieze dacă unii termeni din “scrisoarea de misiune” ar trebui modificaţi, ţinând seama de evoluţia semnificativă a naturii sau importanţei activităţilor clientului său.

39. Ce este şi ce conţine scrisoarea de misiune (de angajament)?
Standardul International de Audit (ISA) nr. 210 prevede ca auditorul şi clientul trebuie să convină termenii şi condiţiile de realizare a misiunii de audit care vor fi consemnaţi într-o “Scrisoare de misiune de audit”.
Indiferent de forma pe care o îmbracă relaţia contractuală, din documentul respectiv nu trebuie să lipsească termenii şi condiţiile următoare:
- obiectivul auditului situaţiilor financiare;
responsabilitatea conducerii intreprinderii cu privire la pregătirea şi prezentarea situaţiilor financiare;
întinderea lucrărilor de audit, făcând referire la legislaţia aplicabilă, la reglementările sau recomandarea organismelor profesionale al căror membru este auditorul;
forma oricărui raport sau alte comunicări în legatură cu rezultatele misiunii de audit;
riscul inevitabil de nedetectare a unor anomalii semnificative, ca urmare a sondajelor şi a altor limite inerente oricărui sistem contabil şi de control intern;
necesitatea de a avea acces fără restricţii la orice document contabil, piese justificative sau alte informaţii solicitate.
Auditorul poate să decidă să nu trimită o nouă “scrisoare de misiune” pentru fiecare din exerciţiile viitoare.





via - contacafe_club yahoo group members

dmldone
Site Admin
Posts: 5539
Joined: Thu Nov 23, 2006 11:38 am
Location: Tg-Jiu
Contact:

Re: Teste grila - intrebari si raspunsuri - examen audit

Post by dmldone » Thu Oct 23, 2008 7:46 am

40. Ce este expertul contabil?
Expertul contabil este un profesionist contabil abilitat să exercite profesia contabilă în condiţiile fixate prin normele internaţionale şi prin O.G. nr. 65/1994, aprobată prin Legea nr. 42/1995 cu modificările şi completările ulterioare; aceste norme definesc expertul contabil ca fiind profesionistul abilitat să revizuiască şi să aprecieze contabilitatea entităţilor de care nu este legat printr-un contract de muncă, şi să ateste regularitatea şi sinceritatea situaţiilor financiare ale unei entităţi.



41. Care sunt normele de referinţă în auditul situaţiilor financiare?
În auditul situaţiilor financiare ale unei entităţi sunt folosite două categorii de norme de referinţă: norme contabile şi norme de audit.

42. Ce sunt şi ce rol joacă normele de audit?
Normele (standardele) de audit reprezintă un ansamblu de reguli definite de o autoritate profesională la care se referă auditorul pentru calificarea muncii sale. Acestea pot fi:
Standardele Internaţionale de Audit (ISA), Practicile Internaţionale de Audit (IAPS), Standardele Internaţionale privind Angajamentele de Revizuire (ISRE), Standardele Internaţionale privind Angajamentele de Asigurare (ISAE), Standardele Internaţionale pentru Misiuni Conexe (ISRS) emise de Consiliul pentru Standarde de Audit şi Asigurări (IAASB) din cadrul Federţiei Internaţionale a Contabililor (IFAC);
normele naţionale emise de un organism profesional recunoscut ca fiind autoritate în domeniu.
Normele de audit permit terţilor să aibă asigurarea că opinia auditorului va fi emisă în funcţie de criterii de calitate omogene; ele permit însă şi auditorului să definească scopurile pe care le are de atins prin punerea în lucru a celor mai potrivite tehnici.
Normele de audit se clasifică în trei categorii, acoperind întreaga activitate a auditorului:
norme profesionale de lucru;
norme de raportare;
norme generale de comportament.


NORME DE REFERINŢĂ ÎN AUDIT

I. Norme profesionale de lucru NORME DE AUDIT
• orientarea şi planificarea
• aprecierea controlului intern
• obţinerea elementelor probante
• documentarea lucrărilor
• etc. Ansamblu de reguli definite de o autoritate profesională la care se referă auditorul, pentru calificarea muncii sale
NORME CONTABILE
Sunt comune la toţi cei care: II. Norme de raportare
• stabilesc
• controlează
• utilizează • opinii fără rezerve
conturile • opinii cu rezerve
• opinie defavorabilă
• imposibilitatea exprimării unei opinii
Terţilor Auditorului
Norme generale de
comportament profesional De a avea
asigurarea că Definirea scopurilor de
• independenţă opinia va fi atins prin
• competenţă emisă în punerea în
• secret profesional funcţie de lucru a
• calitatea muncii criterii de tehnicilor
• acceptarea şi respectarea misiunilor calitate potrivite
• etc. omogene


43. Ce sunt şi ce rol au normele contabile?
Normele (standarde) contabile sunt stabilite de organismele de reglementare din domeniul contabilităţii care sunt, de regulă, organisme de interes public, autonome.
Normele contabile sunt comune şi obligatorii pentru toţi cei care stabilesc, controlează şi utilizează situaţiile financiare. Entităţile care au obligaţia de a stabili situaţii financiare sunt cele prevăzute la art. 1 din Legea Contabilităţii. Cei care controlează sunt prevăzuţi prin legislaţia fiecărei ţări (auditori, cenzori) şi au ca referinţă în activitatea lor normele contabile.
Situaţiile financiare sunt destinate să satisfacă nevoile comune de informaţii ale unei game largi de utilizatori. Pentru mulţi utilizatori aceste situaţii financiare constituie singura sursă de informaţii complementare care să le satisfacă nevoile.
Aceste situaţii financiare trebuie să fie stabilite potrivit uneia sau mai multora din referinţele următoare:
standarde internaţionale de raportare financiară;
standarde sau norme contabile naţionale;
alte referinţe contabile bine precizate şi recunoscute, aplicate pentru elaborarea şi prezentarea situaţiilor financiare.
Normele contabile internaţionale sunt stabilite de IASCF (Fundaţia Comitetului pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate) şi sunt denumite generic Standardele Internaţionale de Raportare Financiară (IFRS) care cuprind:
Standardele Internaţionale de Raportare Financiară emise de IASB (IFRS);
Standardele Internaţionale de Contabilitate (IAS);
standardele de interpretare emise de SIC sau IFRIC;
alte documente emise de IASB, SIC sau IFRIC.

44. Ce este şi cum se determină pragul de semnificaţie?
În general, prin prag de semnificaţie se înţelege nivelul, mărimea unei sume peste care auditorul consideră că o eroare, o inexactitate sau o omisiune poate afecta regularitatea şi sinceritatea situaţiilor financiare, cât şi imaginea fidelă a rezultatului, a situaţiei financiare şi a patrimoniului intreprinderii.
Altfel spus, pragul de semnificaţie reprezintă ceea ce în contabilitatea anglo-saxonă poartă denumirea de materialitate, adică nivelul de eroare sub care înţelegerea şi interpretarea situaţiilor financiare nu vor fi afectate semnificativ. De exemplu, diferenţa dintre un profit net de 499mii lei şi unul de 500 mii lei nu pare să influenţeze evaluarea unei societăţi comerciale, în timp ce două cifre alternative de 250 mii lei şi 500 mii lei par să fie substanţial diferite şi probabil vor duce la o evaluare destul de diferită a societăţii.
La începutul misiunii, stabilirea unui prag global de semnificaţie este necesar pentru a determina domeniile şi sistemele semnificative.
În cursul misiunii, pragurile de semnificaţie determinate pentru controlul fiecărei secţiuni din situaţiile financiare permite orientarea programelor de muncă spre riscurile existente, prin stabilirea mai corectă a eşantioanelor de control; aceasta evită angajarea în lucrări care nu vor servi la fundamentarea opiniei asupra situaţiilor financiare. Aceste praguri sunt, în general, inferioare pragului global pentru a ţine cont de cumulul posibil al erorilor constatate.
La sfârşitul misiunii, pragul global permite auditorului să aprecieze dacă erorile constatate trebuie să fie corijate sau să facă obiectul unei menţiuni în raport, dacă intreprinderea refuză să le corijeze.
Ca urmare, stabilirea unor praguri de semnificaţie permite:
orientarea mai bună şi planificarea misiunii;
evitarea lucrărilor inutile;
justificarea deciziilor referitoare la opinia emisă.
Pentru determinarea pragului de semnificaţie pot fi utilizate diferite elemente de referinţă: capitalurile proprii, rezultatul net, cifra de afaceri etc.
Definirea pragului de semnificaţie permite auditorului încă de la începutul activităţii (misiunii) sale să aprecieze mai bine sistemele şi conturile susceptibile să conţină erori sau inexactităţi semnificative, iar la sfârşitul misiunii să aprecieze dacă anomaliile pe care le-a descoperit trebuie să fie corectate în cadrul exerciţiului, în scopul de a putea emite o opinie fără rezerve.
Unele circumstanţe particulare trebuie avute în vedere la determinarea pragului de semnificaţie:
existenţa unor prevederi legale, statutare sau contractuale;
evoluţia importantă de la un an la altul a unor posturi;
capitaluri proprii sau rezultate anormale.


45. Riscul de audit: componente şi relaţiile între acestea.
Riscul de audit reprezintă riscul ca auditorul să exprime o opinie incorectă prin faptul că erori semnificative există în situaţiile financiare. El se divide în trei: riscul inerent (RI), riscul legat de control (RC) şi riscul de nedetectare (RN). Relaţia dintre acestea se poate prezenta sub forma următoare:
RA = Ri x RC x RN

46. Ce este riscul legat de control?
Riscul legat de control constă în faptul că o eroare semnificativă în cont sau într-o categorie de operaţiuni, izolată sau împreună cu alte solduri de cont sau categorii de operaţiuni, nu este nici prevenită, nici descoperită şi corectată prin sistemul contabil şi de control intern utilizate.
Riscul legat de control nu poate fi în întregime eliminat, având în vedere limitele inerente oricărui sistem contabil şi de control intern.
În general, auditorul fixează un nivel ridicat al riscului legat de control, atunci când:
sistemele contabile şi de control intern nu sunt aplicate corect;
sistemul contabil şi de control intern al intreprinderii sunt considerate ca insuficiente.
Când evaluarea riscului legat de control se face la un nivel redus, auditorul va trebui să documenteze elementele pe care se sprijină în concluziile sale.

47. Ce este riscul inerent?
Riscul inerent constă în posibilitatea ca soldul unui cont sau că o categorie de operaţiuni să comporte erori semnificative, izolate sau împreună cu erorile din alte conturi sau categorii de operaţiuni, datorită unui control intern insuficient. Pentru a evalua riscul inerent, auditorul recurge la judecăţi profesionale bazate pe evaluarea unor factori ca:
experienţa şi cunoştinţele cadrelor de conducere, eventualele schimbări intervenite în cursul exerciţiului la nivelul conducerii;
presiuni exercitate asupra conducerii şi alte împrejurări de natură a incita la prezentarea unor situaţii financiare inexacte (număr mare de intreprinderi falite în sectorul de activitate);
natura activităţilor desfăşurate de intreprindere (uzura morală a tehnologiei, echipamentelor, produselor şi serviciilor, structuri neadecvate);
factori influenţând sectorul din care face parte intreprinderea: condiţii economice şi concurenţiale, inovaţii tehnologice, evoluţia cererii şi practicile contabile;
situaţii financiare care pot să conţină anomalii: conturi conţinând ajustări privind exerciţiile anterioare sau estimări;
vulnerabilitatea activelor la pierderi sau deturnări;
înregistrarea unor operaţiuni neobişnuite şi complexe, mai ales la sfârşitul exerciţiului.

48. Ce este riscul de nedetectare?
Riscul de nedescoperire constă în faptul că controalele declanşate de auditori nu reuşesc să descopere o eroare semnificativă în soldul unui cont sau într-o categorie de operaţiuni, izolată sau împreună cu alte solduri sau categorii de operaţiuni.
Nivelul riscului de nedetectare depinde de controalele proprii ale auditorului; riscul de nedetectare nu poate fi eliminat în totalitate, oricare ar fi tehnicile şi procedurile folosite de auditor.
Există anumite relaţii între cele trei componente ale riscului de audit.
Riscul de nedetectare este invers proporţional cu cumulul riscurilor inerente şi riscurile legate de control. De exemplu, dacă riscurile inerente şi cele legate de control sunt ridicate, trebuie fixat un nivel al riscului de nedetectare redus, astfel încât să fie redus cât mai mult riscul de audit şi, invers, dacă riscurile inerente şi cele legate de control sunt slabe, auditorul va accepta un nivel al riscului de nedetectare mai ridicat, reducând astfel riscul de audit.
Pe de altă parte, trebuie sesizată şi relaţia de invers-proporţionalitate: dintre caracterul semnificativ şi riscul de audit; cu cât pragul de semnificaţie este mai mare cu atât riscul de audit este mai mic şi invers. Dacă, de exemplu, auditorul constată că pragul de semnificaţie acceptabil este redus, riscul de audit creşte; atunci auditorul va putea:
să reducă nivelul riscului legat de control prin compensarea cu teste de proceduri mai dezvoltate sau suplimentare;
să reducă riscul de nedescoperire modificând natura, calendarul şi întinderea controalelor proprii.

49. aţi definiţia auditului în general şi elementele principale ale acesteia.
Noţiunea de audit în general semnifică revizia conturilor realizată de experţi independenţi în vederea exprimării unei opinii asupra regularităţii şi sincerităţii acestora.
Prin audit, în general, se înţelege examinarea profesională a unei informaţii în vederea exprimării unei opinii responsabile şi independente prin raportarea la un criteriu (standard, normă) de calitate.
Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunătăţirea utilizării informaţiei.
Elementele principale care definesc auditul:
examinarea unei informaţii trebuie să fie exclusiv o examinare profesională;
scopul examinăriiunei informaţii este acela de a exprima o opinie asupra acesteia;
opinia exprimată asupra unei informaţii trebuie să fie responsabilă şi independentă, ceea ce presupune că persoana care face această examinare are anumite responsabilităţi pentru activitatea sa şi trebuie să fie o persoană independentă;
examinarea trebuie să se facă nu oricum ci după anumite reguli dinainte stabilite, cuprinse într-un standard sau normă legală sau profesională care constituie criteriu de calitate.

50. Daţi definiţia auditului statutar şi elementele principale ale acesteia.
Prin audit statutar se înţelege examinarea efectuată de un profesionist contabil competent şi independent asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi în vederea exprimării unei opinii motivate asupra imaginii fidele, clare şi complete a poziţiei şi situaţiei financiare precum şi a rezultatelor (performanţelor) obţinute de acesta.
Altfel spus, auditul statutar este auditul financiar efectuat de auditori statutari care examinează şi certifică în totalitatea lor situaţiile financiare, potrivit normelor de audit, inclusiv activităţi şi operaţii specifice intreprinderii auditate, în virtutea unor dispoziţii legale (legea contabilităţii, legea societăţilor comerciale, legea pieţelor de capital etc.), ca urmare a mandatului primit din partea proprietarilor intreprinderii (acţionari, asociaţi).
Elementele de bază ale conceptului de audit statutar sunt:
profesionistul competent şi independent care poate fi o persoană fizică sau persoană juridică;
obiectul examinării efectuată de profesionistul contabil îl constituie situaţiile financiare ale entităţii, în totalitatea lor: bilanţ, cont de profit şi pierdere şi celelalte componente ale situaţiilor financiare,, în funcţie de referenţialul contabil aplicabil;
scopul examinării: exprimarea unei opinii motivate cu privire la imaginea fidelă, clară şi completă a poziţiei financiare (patrimoniului), a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de entitatea auditată;
criteriul de calitate în funcţie de care se face examinarea şi se exprimă opinia îl constituie standardele (normele) de audit şi standardele (normele) contabile.
Orice definiţie a auditului statutar trebuie să ţină cont de nevoile şi aşteptările utilizatorilor, în măsura în care acestea sunt rezonabile, precum şi de capacitatea auditorului statutar de a răspunde la aceste nevoi şi aşteptări.
Publicul se aşteaptă ca auditorul statutar să joace un rol în protejarea intereselor sale, prin oferirea unei resigurări referitoare la:
acurateţea declaraţiilor financiare;
continuitatea exploatării şi solvabilitatea firmei;
existenţa unor fraude;
respectarea de către firmă a obligaţiilor sale legale;
comportamentul responsabil al firmei faţă de problemele legate de mediu şi probleme sociale.


51. Ce este auditul financiar? Dar auditul statutar?
Semnificaţia auditului financiar: dacă este vorba de “audit financiar care conduce la certificarea situaţiilor financiare”, fără nici o îndoială este vorba de o parte din auditul legal, controlul legal sau auditul statutar.
Denumirea simplă de “audit financiar” poate fi folosită pentru a desemna numeroase alte misiuni ca, de exemplu:
auditul financiar al procedurilor informatizate de ţinere a contabilităţii;
auditul financiar al operaţiunilor de schimb pentru a verifica prezentarea regulamentară a acestora în situaţiile financiare;
auditul financiar al contabilizării cheltuielilor sociale pentru a verifica respectarea legislaţiei sociale;
auditul financiar asupra situaţiei fiscale;
auditul financiar asupra conturilor de clienţi pentru a verifica dacă evaluarea creanţelor îndoielnice s-a făcut de o manieră prudentă etc.
Altfel spus, orice analiză, orice control, orice verificare şi orice studiu asupra unei secţiuni sau a unei părţi din contabilitate sau din situaţiile financiare ale unei entităţi poate fi calificată ca “audit financiar”.
O misiune de audit financiar poate fi prealabilă unei misiuni de audit operaţional sau unei misiuni de audit de gestiune.
Din cele prezentate rezultă că sintagma “audit financiar” este mult mai cuprinzătoare decât cea de “audit statutar”. Reglementarea europeană (Directiva a VIII-a) şi reglementările naţionale se referă numai la auditul statutar, adică auditul asupra situaţiilor financiare ale entităţii. Din acest punct de vedere, considerăm că folosirea sintagmei “audit financiar” în legislaţia românească în vigoare în locul celei de “audit statutar” folosită în legislaţia europeană este de natură a crea confuzii.
Prin audit statutar se înţelege examinarea efectuată de un profesionist contabil competent şi independent asupra situaţiilor financiare ale unei entităţi în vederea exprimării unei opinii motivate asupra imaginii fidele, clare şi complete a poziţiei şi situaţiei financiare precum şi a rezultatelor (performanţelor) obţinute de acesta.
Altfel spus, auditul statutar este auditul financiar efectuat de auditori statutari care examinează şi certifică în totalitatea lor situaţiile financiare, potrivit normelor de audit, inclusiv activităţi şi operaţii specifice intreprinderii auditate, în virtutea unor dispoziţii legale (legea contabilităţii, legea societăţilor comerciale, legea pieţelor de capital etc.), ca urmare a mandatului primit din partea proprietarilor intreprinderii (acţionari, asociaţi).
Elementele de bază ale conceptului de audit statutar sunt:
profesionistul competent şi independent care poate fi o persoană fizică sau persoană juridică;
obiectul examinării efectuată de profesionistul contabil îl constituie situaţiile financiare ale entităţii, în totalitatea lor: bilanţ, cont de profit şi pierdere şi celelalte componente ale situaţiilor financiare,, în funcţie de referenţialul contabil aplicabil;
scopul examinării: exprimarea unei opinii motivate cu privire la imaginea fidelă, clară şi completă a poziţiei financiare (patrimoniului), a situaţiei financiare şi a rezultatelor obţinute de entitatea auditată;
criteriul de calitate în funcţie de care se face examinarea şi se exprimă opinia îl constituie standardele (normele) de audit şi standardele (normele) contabile.
Orice definiţie a auditului statutar trebuie să ţină cont de nevoile şi aşteptările utilizatorilor, în măsura în care acestea sunt rezonabile, precum şi de capacitatea auditorului statutar de a răspunde la aceste nevoi şi aşteptări.
Publicul se aşteaptă ca auditorul statutar să joace un rol în protejarea intereselor sale, prin oferirea unei resigurări referitoare la:
acurateţea declaraţiilor financiare;
continuitatea exploatării şi solvabilitatea firmei;
existenţa unor fraude;
respectarea de către firmă a obligaţiilor sale legale;
comportamentul responsabil al firmei faţă de problemele legate de mediu şi probleme sociale.

52. Care sunt principalele obiective ale controlului intern al unei entitati ?
Obiectivele controlului intern sunt :
A). Protejarea activelor intreprinderii
B). Asigurarea fidelitatii si exactitatii informatiei contabile
C).Asigurarea respectarii dispozitiilor intreprinderii
D) Promovarea eficacitatii exploatarii

53. Care suunt elementele de baza ale controlului intern al unei entitati ?
Elementele de baza ale sistemului de control intern sunt :
a). Existenta unui plan de organizare,cuprinzand :
- definirea cat mai precisa a sarcinilor ( fiecare trebuie sa stie ce trebuie sa faca)
- definirea limitelor de competenta si a raspunderilor, ceea ce presupune stabilirea unei ierarhii a carei autoritate e indiscutabila ;
- circulatia informatiilor : circuitele documentelor trebuie sa fie suficient de precise si elaborate pentru a exclude neglijenta si fantezia.
b). Competenta si integritatea personalului sunt esentiale, mai ales la nivelul directiunii ; deciziile pe care le iau responsabilii compartimentelor, bune sau rele, se repercuteaza asupra compartimentelor pe care le duc
c). Existenta unei documentatii satisfacatoare se refera la :
- producerea informatiilor : este recomandata existenta unor instructiuni scrise, sub forma, de exemplu, a unui manual de proceduri ;
- arhivarea informatiilor : « memoria » unei intreprinderi este un element esential al controlului intern care,de altfel, conditioneaza toate controalele ulterioare.s
54.Explicaţi importanţa separării sarcinilor în organizarea controlului intern al unei entităţi.
Separarea sarcinilor este necesar a fi facută astfel încât să permită controlul reciproc al execuţiei lor. Este de dorit să se evite ca una şi aceeaşi persoană să poată comite o eroare sau o inexactitate – iregularitate - având posibilitatea de a o ascunde sau fără ca altă persoană să aibă posibilitatea de a o ascunde sau fără ca altă persoană să aibă posibilitatea de a o descoperi.
Separarea funcţiilor, dacă ele sunt mai mult sau mai puţin numeroase, în funcţie de mărimea intreprinderii, trebuie să asigure întotdeauna separarea a trei funcţii care, de regulă, se regăsesc în mai toate intreprinderile, respectiv cele privind:
realizarea obiectivelor intreprinderii;
protejarea sau conservarea patrimoniului;
înregistrarea operaţiilor sau contabilizarea lor.

55.Definiţi auditul intern şi controlul intern şi relaţia dintre acestea.
Auditul intern reprezintă acea componentă a auditului financiar care constă în examinarea profesională efecutată de un profesionist contabil competent şi independent în vederea exprimării unei opinii motivate în legatură cu validitatea şi corecta aplicare a procedurilor interne stabilite de conducerea intreprinderii (entităţii).
Auditul intern reprezintă un compartiment de control din cadrul entităţii care efectuează verificări pentru aceasta; face parte din controlul intern al entităţii şi are ca obiective de bază verificarea eficacităţii sistemelor contabile şi de control intern.
Auditul intern la o entitate se poate realiza prin compartimente distincte ale acesteia şi, în acest caz, auditorul intern face parte din structurile funcţionale ale entităţii economice sau sociale; auditul intern se poate realiza şi pe baze contractuale cu o firmă de audit alta decât cea care efectuează auditul asupra situaţiilor financiare ale acestei entităţi.
Controlul intern. Sistemul de control intern reperezintă un ansamblu de politici şi proceduri puse în aplicare de conducerea unei entităţi în vederea asigurării, în măsura posibilului, a unei gestionări riguroase şi eficiente a activităţilor acesteia; implică respectarea politicilor de gestiune, protejarea activelor, prevenirea şi detectarea fraudelor şi erorilor, exactitatea şi exhaustivitatea înregistrărilor contabile şi stabilirea la timp a informaţiilor financiare.
Existenţa unui sistem de control intern rational conceput şi corect aplicat constituie o serioasă prezumţie asupra fiabilităţii conturilor şi a concordanţei dintre datele contabilităţii şi realitate.

56.Care sunt principalele obiective ale auditului intern?
Obiectivele auditului intern sunt:
protejarea activelor intreprinderii;
asigurarea fidelităţii şi exactităţii informaţiei contabile;
asigurarea respectării dispoziţiilor intreprinderii;
promovarea eficacităţii exploatării.



via - contacafe_club

Post Reply

Return to “Audit financiar - contabil - examen de acces la CECCAR”